so many things to say,so little time to do it

Sigur, o sa spuneti ca poti iubi o femeie pentru 1000 de motive, tot atatea cate te pot face sa spui “nu merita”, dar ce e intr-adevar special la o femeie nu se vede nici macar atunci cand ai impresia ca stii ce cauti. Si cum rareori poti avea o astfel de impresie, nu-ti ramane decat sa aplici ce stiau si grecii, si egiptenii, si tot restul de dupa ei, si anume ca o femeie e “altceva” si trebuie tratata ca atare.

Zice-se, diferentele dintre femei si barbati sunt rotile care invart lumea in sensul normal, corect, obisnuit, traditional, etc. Cu toate ca multi au incercat sa spulbere farmecul necunoasterii dintre sexe, tre’ sa recunosti ca nimic nu se compara cu nodul din gat de la prima intalnire, cand gandesti tot ce spui si trebuie sa spui numai ce gandesti. Tot ce urmeaza nu e decat desfasurarea clasica a unei intrigi bine construite.

Cu toate astea, sunt femeile atat de diferite de barbati? De la pantaloni incoace, visul fem(iniste)eilor de pretutindeni e egalitatea dintre sexe, intru nediscriminarea purtatoarelor de tocuri. Smacuiala, manichiura si tendintele metrosexualilor tot inspre o “tot-o-apa-si-un-pamant-suntem,-din-niste-puncte-de-vedere” duc. Si cu toate astea, nimic nu e asemanator, desi seamana tot.

Ce au femeile si barbatii nu? Tendinta exagerata de a colectiona obiecte din textile, de a-si exersa cat de des posibil faimoasa miscare din incheietura (e vorba de golitul cardului, pentru cei cu idei nastrusnice), impulsurile de necontrolat care le imping sa-si dea ultimii bani pe-o geanta, sedintele infinite de shopping, dorinta de a fi mai frumoase ca oricare dintre foste, colectiile de pantofi. Daca n-ai vazut o femeie in fata unei vitrine, cu ochii sclipind fix in directia obiectului pe care si-l doreste, da fuga pana la mall, ai sa gasesti cu sutele. Si abia dupa ce pleaca victorioasa cu punga cartonata fluturand trufas pentru ofticarea tuturor posibilelor doritoare, ai sa vezi cu adevarat ca exista un motiv pentru care suntem dotati diferit. Barbatilor chiar nu le sta bine in pantaloni mulati.

De ce “ofticosu roade osu’ “(sau mai bine zis, de ce roade ofticosu’, osu’): raspunsul acestei intrebari este extrem de simplu, cu atat mai mult cu cat o analiza putin profunda a situatiei ne demonstreaza ca doar atat a mai ramas (in speta osul), dupa ce toti ceilalti s-au batut pe ciolanul succesului. Ofticosu’ stie ca rosu’ oaselor nu e bun pentru dinti, dar n-are ce face si continua.

Simptome: Desi nu detine intotdeauna bucata de os to prove it, Ofticosu’ e usor de recunoscut dupa mutra acra din dotare, dupa replicile monosilabico-acide, privirile in gol si mustacitul pe sub mustati. Nu e tocmai o companie placuta, dar are o scuza: vrea sa fie mai bun. Chiar daca oftica lui nu e intotdeauna jusificata pentru marele public, si chiar daca de cele mai multe ori e strans inrudita cu invidia, ramane trademarkul sau cel mai de pret (daca il cautati in CV, se ascunde sub denumirea de “perfectionist”). E benzina lui fara plumb, motorina lui de toate zilele, bio-carburantul si orice din categoria asta….daca n-ar fi oftica, s-ar usca. Ah, si daca il intrebi, o sa spuna intotdeauna: “Eu? Eu nu sunt ofticos. Imi place doar sa fiu cel mai bun”.

Efecte secundare: Consumand toata energia intru ofticare, nu mai ramane decat prafu’ de pe toba pentru restul de activitati. Motiv pentru care ciclul ofticarii e continuu, ca si maldarul de idei/situatii/realizari pentru care se considera mai prejos.

Oftica este poate unul din putinele sindroame care isi lasa victima cu incapacitatea vorbirii. Fiertura dinauntru e prioritara Ofticosului, motiv pentru care toate relatiile cu exteriorul sunt terminate. “Aha”, “ihi” si diverse alte icnete din aceeasi agama sunt deobicei un bun semnal al contaminarii.

Tratament: Clinicile de dezofticare, intocmai precum cele de dezintoxicare, propun metode de tratament in pasi mici, dar siguri, care sa-i redea Ofticosului suficienta de sine necesara pentru a vedea numai in gradina lui, si prea putin in gradina vecinului. Cu efort sustinut, este o boala ale carei simptome se imbunatatesc cu timpul, dar nici un studiu nu a aratat pana acum vreo videcare completa.

Intai a fost epoca Barbie. Toate fetitele care mergeau la gradinita vroiau sa aiba cu ce se mandri, in speta cu una bucata blonda subnutrita, cu picioare cat trei sferturi din corp. Fiindca nimic nu se compara cu mandria de a avea in posesie un simbol al lumii occidentale, asa cum numai Barbie putea sa fie; nimic nu se compara cu ore in sir de pieptanat par fals, executat haine minuscule si conceput scenarii cu sau fara Ken. (In copilarie, Ken asta era intru totul un personaj secundar/auxiliar…ca sa vezi cum se schimba lucrurile o data cu varsta ).

Apoi au fost plusurile. Fetitele care mergeau la gradinita si fluturau mandre din parul blond al lui Barbie au crescut, si isi etaleaza propriul par blond (sau nu) si propriile incercari timide de rimel, fard si alte mascari. Ar fi strigator la cer sa mai primeasca o papusa de copii mici, dar parca un urs de 1metru juma nu suna asa rau….Incepe astfel epoca plusurilor, din care nu lipsesc iepurasi, pisicute, ursuleti, si animalute care mai de care (neaparat in dimensiuni Mari si neaparat diminutivate), care sa creasca orgoliul fostelor fetite (cine are ‘papusa’ cea mai mare castiga intotdeauna).

Acum sunt papusile alea bronzate in exces, cocotate pe tocuri de 16 (lacuite, bineinteles), care au tras din greu ca sa te lase cu gura cascata la semafor, din masina lor ultimul racnet. Sunt papusile alea dupa care toti intorc capul, si pe care toti le viseaza din cand in cand. Papusile pe care fetele adevarate nu le vor in aceeasi camera cu ele, si care, spre deosebire de copilarie, baietii si le doresc mai abitir. Singurul nostru noroc e ca raman papusi. Care se cumpara, se folosesc, si care, ultimetly, ajung in spatele unui sertar din care nu mai ies decat praful si amintirile.

Credeti in dragoste?

Dragostea e sentimentul ala coplesitor care nu te lasa sa dormi, sau, in unele cazuri, te ajuta sa dormi asa cum trebuie. E lipsa aia de constrangeri, acel sentiment de go with the flow pe care toata lumea il are/l-a avut/o sa-l aiba. E sentimentul ala cel mai cel in jurul caruia s-au scris si se scriu cele mai frumoase povesti, cele mai frumoase cantece si care furnizeaza cei mai multi fluturasi/unitatea de stomac posibili.

Daca ma intrebi pe mine, toti cred in dragoste la nivel inconstient. Nu cunosc oameni care sa creada, sincer, ca vor trai singuri si neconsolati pana la adanci batraneti. Cei mai multi sunt convinsi ca exista cineva in lumea asta mare pentru ei, dar considera ca e mai bine pentru situatia de la momentul respectiv sa creada ca lumea e plina de porci si profitoare, ca sa nu iasa iar cu inima zdrobita.

Si se invart in jurul cozii, dictand cu incapatanare subconstientului ca nu vor, ca nu cred, ca nu le trebuie, pentru ca atunci cand le pune Dumnezeu mana in cap sa-si puna singuri cenusa in cap 100 zile lucratoare pentru ignoranta aratata.

E exact ca toata treaba cu credinta, dintr-un punct de vedere. E un gand care tine caldurice si induce o stare de bine. Pana la urma, vrei si ai nevoie sa crezi, fiindca altfel totul ar fi prea sec.

Raspuns: da, cred in dragoste. Poate ca nu intotdeauna la nivel oficial, dar acum imi dau seama ca e the best approach. Nu poti sa negi intr-o singura viata chiar toate adevararurile civilizatiei

A fost vorba despre genti. Si nu oricare, ci girly-ones. Genti finute, rozalii, eventual cu strasuri si margelute. Genti pe care fetele le adora si pe care adora sa le agate de bratul sus-iubitului. Fiindca da, se pare ca e adevarat, un tip se poate agata de o astfel de gentuta in scop de impresionare. Si ca sa fiu si mai bine inteleasa, uite o dovada

Cu sute de multumiri ochiului experimentat al lui Radu, putem lesne observa gratiozitatea cu care preascumpul prieten cara preascumpa geanta a preascumpei iubite. Corect, se putea si mai roz, mai bling, mai girly, but for the moment, this would do.

*

Dar fermoarele sunt adevarata pasiune a baietilor. Fie ca e vorba de deschiderea lor (eternele povestioare haioase cu prinsul diverselor ‘comori’ in ‘mecanismul diavolului’), fie ca e vorba de inchiderea lor (vezi povestea de azi), fermoarele sunt o feblete veche de secole. 2 secole, mai exact.

Am fost curioasa si am aflat ca un dispozitiv atat de urat de neindemanatici (desi conceput special pentru ei) a fost inventat, cum altfel? , tot de catre un barbat. Sunt mai multe maini care se bat pentru “osul puterii” fermoarului, insa nu paternitatea creatiei ne intereseaza acum (pentru mai multe detalii, citeste aici).

Sa spunem ca toti suntem, mai mult sau mai putin, obisnuiti cu nasturi, capse si fermoare. Insa pune in mana unui barbat un fermoar dublu si se va purta cu el fix ca si cum ar avea intre degete un cub Rubbik. Cerem scuze publicului cu maini de aur caruia ii reuseste din prima incercare sigilarea efectuata cu un fermoar dublu, dar adevarul e, dragilor, ca celor mai multi nu va iese.

Si ca sa ne asiguram ca astfel de lucruri nu se vor mai intampla pe viitor, urmeaza un scurt tutorial:

1. Fermoar dublu e chestia aia care seamana cu un fermoar, cu singura diferenta ca are 2 capete, de care se poate trage in 2 directii ale spatiului (one at the time), pentru inchiderea dracoveniei [a se vedea, pentru mai multe explicatii, poza de aici].

2. Marea filozofie a fermoarului dublu consta in ignorarea unuia din capete, si inchiderea normala a celuilalt, cu o simpla operatiune de retinere a celor doua, introducerea capatului de margine a celeilalte parti de pulover/geaca/etc, si tragerea intr-o directie a spatiului convenabila a primului capat care poate face operatiunea de sigilare. Si fermoarul e inchis. It really is that simple.

Prin definitie, daca n-ai ce face ar trebui sa stai dracului in banca ta, ca daca nu exista nici un lucru pe care sa-l poti face, in zadar cauti, sperand sa contrazici tu teoremele universului. Si, cu toate astea, toti oamenii pe care-i stiu se pun pe cautat mai abitir taman cand incolteste intr-un colt de creier ideea ca n-au ce face…Ce fac oamenii care n-au ce face?

Un proverb romanesc spune ca se scarpina in…..ma scuzati, dos (nu, nu ms-dos- desi, cateodata se scarpina si acolo ;)) ). Cat de adecvata este aceasta expirmare zilelor moderne in care fiecare om care se respecta are cel putin un sclav de scarpinat/mirosit/pupat in dos, nu se mai stie. Cert e ca daca n-ai un brownnoser personal, eu zic sa-ti cumperi. Nu de alta, da’ ca sa nu ramai nescarpinat atunci cand n-ai ce face .

Unii ies cu rolele (eterna ocupatie a celor fara de ocupatie, inca din clasa a4a si pana in zilele noastre), altii se multumesc cu o batraneasca plimbare prin parc, mai sunt unii care atunci cand n-au ce face dau fuga 250 km in speranta ca pe alt meridian umbla cainii cu lucruri de facut in coada.

Crosetatul, tricotatul, mestesugitul si cusutul nasturilor sunt alte cateva ocupatii ale oamenilor care n-au ce face (aplicabile numai in cazuri disperate, datorita consumului mare de energie si nivelului ridicat de lene). Hobbyurile sunt, in general, un bun omorator de timp si bani, in momentele cruciale ale vietii in care n-ai nimic altceva de facut si o bauta iese de discutie. Fiindca, sa fim sinceri, pentru destui dintre noi (nici eu nu gasesc explicatia persoanei 1, plural) bauta e prima alegere when it comes to killing time.

Cu toate ca, asa cum am vazut, exista milioane daca nu miliarde de chestii si chestiute pe care le poti face atunci cand n-ai nimic de facut, cei mai multi isi omoara timpul punandu-si bete in roate si complicandu-si viata intr-un mod inimaginabil de inutil. Dovada de netagaduit a evolutiei omenirii o vom avea o data cu tutorialele “10 lucruri de facut, cand n-ai ce face” si “100 moduri sa-ti complici viata inutil”.

Tu ce faci cand n-ai ce face?

Martie e visul precupetilor de nimicuri si cosmarul barbatilor inconjurati de 5-6-10-20 de femei. Daca mai demult martisorul era un simbol, simtul de sales rep al romanului se activeaza o data la trecere in luna a treia a calendarului spre a iesi la inaintare cu brizbrizuri care mai de care mai bling, mai kitch si mai useless. Nu ca ai face ceva anume cu droaia de martisoare pe care o primesti, fata fiind, la fiecare intai de martie…dar se mai nimeresc cate unele worth keeping .

In anul intai de facultate (acum muuuulta vreme ;)) ) aveam un coleg care mi-a facut un minunat origami (v-am spus pana acum cat imi plac origami? ), o lalea alba de hartie…a fost cea mai bine investita foaie de curs de pana acum…si unul din cele mai frumoase martisoare ;). Deci se poate !

Testul pietii de brizbrizuri de anul asta nu e cu mult mai diferit de cel din alti ani (recunosc ca n-am ajuns sa sondez piata high-life din centru, dar 20 tarabe locale m-au lamurit/plictisit/sictirit suficient ca sa nu-mi mai doresc o excursie, pe banii mei, pana la aceleasi tarabe lamuritoare/plictisitoare/sictiritoare din centru). Poate ca ma insel. Poate ca umbla cainii cu martisoare in coada la Romana…n-as avea de unde stii, nu e cartierul meu general .

Si, ca masa sa fie completa, si drumul cu calatori, dupa ce obosesti alegand kitchulete, dai fuga unde stii tu mai bine pentru 8 martie. Minunata zi a mamei, transformata cu schepsis intr-o sarbatoare nationala de bijuterii cu stil sau fara, de cadouase- inspirate sau nu, de dovezi de chinuire continua a exemplarului masculin stresat peste poate de aceasta malefica luna. Mi-aduc aminte ca atunci cand eram mica mamele erau foarte concentrate in a trimite odraslele la scoala cu o ‘atentie’ pentru doamnele profesoare, eternele creme/sapunuri/deodorante/parfumuri (pentru cei cu dare de mana). Sunt tare tare curioasa care ar fi reactia unei profe care scoate cam 50 ron/meditatie la vederea unui asemenea cadou de 8 martie. Ar fi un moment Kodak precis ;)) .

Martie e un simbol, asa ca dragi prieteni/soti/colegi/amici, important e mesajul si ideea (corect, si executia ideii), si mai putin numarul de carate din spatele blingului din plicul de hartie alba…sau cel putin eu asa cred.

Nu stiu daca are legatura cu cele 15 grade de afara, nu stiu daca are legatura cu martie, cu faptul ca sunt nascuta primavara, cu sesiunea imputita care s-a terminat, intr-un final, dupa indelungi chinuri, dar cert e ca nu mai am stare.

Efectul asteniei de primavara se instaleaza total invers la mine. Daca pana ieri n-ai fi putut sa ma ridici din pat nici pentru lucruri cu adevarat importante, acum sunt prima care se trezeste, am “proiecte’’ pe rol, vreau sa fac 1000 de chestii pana la vara si numai daca ma uit afara ma binedispun.

Poate ca de vina e si miniconcediul pe care mi l-am luat cu nerusinare de miercuri pana vineri pentru o escapada la munte. Am invatat sa schiez (sau mie asa imi place sa cred), am facut o groaza de lucruri pe care nu mi-as fi imaginat vreodata ca le voi face (mersul cu telegondola se numara printre fricile vietii mele si nici acum nu-mi dau seama cum de m-a pacalit sa ma urc).

Da, mi-e frica de inaltimi. Nu pot sa urc patru trepte pe o scara fara sa ma uit in jos si sa mi se para ca am sa ma rup toata intr-o eventuala cazatura. Nu se poate pune problema de montaigne russe, sarituri cu coarda elastica, am constant cosmaruri cu prabusiri de elicoptere si cred ca o aventura cu avionul imi va marca viata mai mult decat calatoria cu telegondola in care , foarte nervos, nu spuneam decat “nu, nu, nu, nu”, de parca as fi putut s-o opresc din coborare.

Concluzia e ca numai in situatii-limita iti poti da seama what you’re made of…n-as fi crezut ca am sa urc de buna voie atat de sus incat abia sa mai pot sa respir, dar uite ca sunt vie, nevatamata. Suntem mult mai tari decat credem ca suntem…avem nevoie doar de situatii anume in care sa ne demonstram asta.

Aceste fiind zise, ma intorc agitatia de primavara

… I won’t be able to post.

Se pare ca o conspiratie internationala de greva a muzelor si probleme tehnice inimaginabile s-a abatut asupra bietului meu blog.

Promit sa incerc sa remediez macar partea cu muza. Si sa-mi vizitez mai des prietenii cu acces nelimitat la internet

Pe data viitoare

Ai vazut cum, daca vrei sa-ti schimbi putin starea de spirit, te duci repede-repede ba la shopping, ba la hairstylist, ba te machiezi mai strident (respectiv, mai deloc) in speranta desarta ca o minima schimbare fizica va aduce cu ea o multasteptata schimbare launtrica.

Fetele sunt cele mai pricepute in a-si tunde parul in situatii de depresie, in a face o mica (MICA) sedinta de shopping (nu window-shopping!) cu cea mai buna prietena atunci cand au luat o nota mai mica la un examen mai mare, sau pur si simplu sa scoata tocurile de la naftalina pentru o schimbare brusca (si deloc costisitoare) de look.

Avem proasta parere ca subconstientul o sa reactioneze la schimbari ale mediului inconjurator si o sa se reseteze, singur si de la el putere, fix in directia in care ni se umplu noua ochii de stralucire.

Si cateodata, merge. Cateodata, simplul fapt ca te-ai legat la sireturi invers in dimineata respectiva, si simplul fapt ca-ti doresti sa (te) schimbi, functioneaza, subconstientul reactioneaza natural, si te intorci acasa mai vesel, mai binevoitor, mai altfel.

Dar sunt si situatii cand nu merge. Cand te intorci acasa si singurul lucru “altfel” fata de azi-dimineata e o tunsoare ratata si o ratata care a urcat toate scarile de la metrou pe tocuri. Cand ajungi acasa cu un pachet suplimentar de draci, si nu-ti doresti altceva decat sa fi fost toate la fel de “altfel” ca in dimineata taman trecuta.

Cert e ca nu poti recupera timpul pierdut pe hotarari gresite, asa ca o idee mai buna ar fi sa investim timp in a lua hotarari (mai) bune. Ma duc sa ma tund