Pregatiri

Nu mai sunt decat 5 zile si cateva ore (sau poate ca 6 zile fara cateva ore, cine mai tine socoteala?). Incerc sa ma abtin pe cat posibil de la liste, planificari si strategii, vizitat site-uri, comparat preturi, descoperit locuri si lungit liste. Da, daca ar fi dupa mine, avand in vedere ca e prima stampila de pe (noul si usor obtinutul) pasaport – cine a mai auzit sa stai 5 minute la coada la Pasapoarte? Unde e bucuria injurarii sistemului, a maraielilor cu functionaru’ public, unde e pasiunea, unde e crima de nervi? Cum sa apreciezi la adevarata valoare documentul oficial daca totul e civilizat, pus la punct si fara intarzieri penibile? – as vrea sa vad tot, sa fac tot, sa pot sa-mi derulez in cap fiecare pas al calatoriei ca sa fiu sigura ca n-am uitat nimic acasa si ca totul va fi in regula. Da, daca as putea, as planifica pana la ultimul minut fiecare din cele aproape 100 ore petrecute oficial in Londra. Ca sa fiu eu sigura.

Dar fiindca nu sunt de capul meu, si nici consultatii psiho nu sunt incluse in asigurarea de calatorie, listele s-au transformat in draft-uri, planificarile in “idei generale” si strategiile le-am sters pur si simplu de pe lista. Acum, in noua atitudine boema proaspat adoptata, as vrea o calatorie fara stresul vizitarii a x muzee- “Nu se poate sa mergi la Londra si sa nu vizitezi x”, fara bifarea in agenda virtuala a x locuri de ne-mai-vazut-ne-mai-intalnit, as vrea o calatorie la picior. Sunt constienta ca la stadiul de Junior Turist in  care ma aflu nu-mi permit nazurile de a ma trezi dimineata si a pleca incotro duce drumul, dar macar am dobandit o perspectiva mai light si mai less control freak (de parca asta ar fi posibil, dar in fine, sa visam).

Din toata euforia asta a iesit si ceva bun: am decoperit 2 parinti mai nebuni decat cei 3 copii ai lor, care au plecat in calatorie in jurul lumii. Mai multe detalii aici, unde gasiti toata povestea, poze din locurile pe care le-au vazut, planuri si planificari, cumparaturi si altele. Absolut minunat.

In alta ordine de idei, proiectele zac, editatul de CV-uri, asijderea, nu mai conteaza nimic decat saptamana viitoare.

“Iti dai seama ca mergem la Londra???”

And so it is

Inainte de toate a fost ideea: cum ar fi daca am pleca la Londra cateva zile ?

Si oricat de surprinzator ar parea, de data asta, executia ideii a fost partea cea mai simpla. Asa m-am trezit zilele trecute, la un interval de timp >> 5minute de la achizitionarea biletelor de avion, ca eu chiar trebuie sa-mi fac pasaport (urasc pozele fortate de imprejurari oficiale in care trebuie sa nu zambesc asa cum o fac deobicei, asta ca sa nu creada aia de la vama ca am venit cu  vreun gand dubios in sacosa), ca eu chiar trebuie sa ma hotarasc la o lista finita (si rezonabila) de chestii pe care vreau sa le vad, si last, but definitely not least, ca eu chiar trebuie sa ma sui in avion. Si oricat de suprinzator ar parea, desi am copt ideea asta de mai bine de 3 luni de-acum, jur ca nici un moment nu mi-a trecut prin cap ca eu chiar va trebui sa ma sui intr-un avion.

Brusc, mi-am adus aminte cat urasc inaltime si cat de mult am putut sa ma bucur cand m-am dat jos din telecabina (dupa experienta cu telegondola de anul trecut, recunosc ca pana si eu ma asteptam ca anu’ asta sa fie mai usor; dar ghici ce? am tremurat tot drumul pana sus, si nici drumul de intoarcere n-a fost mai breaz).Tot asa cum numai eu am putut  sa-mi induc un gol in stomac la mersul cu metroul, constientizand fiecare curba, viteza, accelaratia si alte marimi fizice de miscare ce mi-au dat o incredibila durere de cap dupa numai 3 statii.

La momentul vorbirii, incerc sa-mi autoeduc centrii fricii sa nu mai reactioneze cu hiperventilatie la cuvintele “avion”, “escala” (ce poate fi mai rau decat un drum cu avionul? un drum cu avionul in care ai escala, un calcul simplu ne demonstreaza ca in loc de 1 x desprindere de pe sol+1 x aterizare, ai 2 x desprindere de pe sol+2 x aterizare), “centura de siguranta” (such a meaningless word, in contextul de fata) fortandu-ma sa vizualizez tone de poze facute de pe scaunul de la geam (unde am fost amenintata ca voi fi exilata, “ca sa-mi inving frica”). Asa ca in loc sa termin ce aveam de terminat pe ziua de azi, procrastinez cu nesimtire.

Esti sigur ca nu putem sa ajungem la Londra altfel decat cu avionul ?

Agenda unui vis

Generozitate de primavara

Cobor sa iau Catavencu de la buticul cu ziare din colt. Another ordinary joi, cand uit sa cumpar ziarul de miercuri, poate un pic mai cald ca in celelalte joi cand uitam sa iau ziarul de miercuri.

Ca deobicei, inghesuiala de persoane de varsta a treia intru scoaterea din uz a tutoror integramelor existente pe piata, de data asta scenariul cu doar 2 personaje inaintea mea, la coada. Lu’ mamaie ii cade manusa de catifea pe jos, i-o ridic, i-o arat, imi multumeste cu toti dintii, in timp ce cu amandoua mainile indesa integramele in sacosa. Tataie, pe de alta parte, e consternat ca n-a ajuns numarul x din revista aia pe care o cumpara el de atata timp si mai intarzie coada cu 2 minute, cerandu-i socoteala lu’ tanti din spatele tejghelei. E mai cald afara, nu ma supar, poate si eu o sa fac la fel cand n-oi mai avea altceva de facut decat integrame si sudoku.

O privire complice din spatele tejghelei imi cerii banii si comanda din priviri, doar-doar o intelege tataie ca nu e rost de alte discutii daca revista chiar nu exista. Intind banii, primesc ziarul, ma gandesc ca n-am stat atat de mult la coada de o gramada de timp.

Dau sa plec, in spatiul personal de 20cm ma lovesc de tipu’ cu florile din celalalt colt. De ce m-o inghesui pe mine, cand pe trotuarul de visavis nu e nimeni? zic, in timp ce floarea pe care o avea in mana imi invadeaza si restul de 5cm de spatiu personal care-mi mai ramasese, pe o replica din care am inteles doar “ia” si “1 martie”.

Iau deci floarea.Ce a zis, we’ll never know (desi my best guess a fost Ia, fa, o floare de 1 Martie, nu pot sa fiu intr-atat de suspicioasa incat sa asociez un gest asa dragut cu o replica atat de … netraditionala. Cica generozitate de primavara.)

Voluntariat la indemana

Sinopsis: De azi inainte, trebuie doar sa vrei.

Asa cum ziceam mai demult, inca sunt de parere ca n-are cum sa nu-ti placa voluntariatul. E doar o chestie de finding your right match. Si fiindca nu e chiar usor sa-ti dai singur seama ce ti-ar placea, pana n-ai vazut toate posibilitatile, o mana de oameni destepti si entuziasti a pus la punct un portal -  pentru restul de oameni care n-au avut ocazia pana acum sa devina si mai destepti, si mai entuziasti.

In mai putine cuvinte fie zis, daca vrei sa faci voluntariat, dar nu stii unde, intri  pe site, cantaresti optiunile, alegi ce-ti place, iti faci cont si aplici. Ai de unde alege, slava Domnului, si, veste buna, nu e numai pentru Bucuresti!

Asa ca tot ce trebuie sa faci e sa te trezesti intr-o dimineata on the right side of the bed, sa ai putina rabdare sa gasesti ce ti se potriveste si trei sferturi de drum a fost deja facut. Nu mai ramane decat sa incerci sa-ti pastrezi entuziasmul, sa-ti faci intotdeauna timp si sa profiti de fiecare ocazie

Cea mai recenta obsesie

The grass is always greener on the other side.

Ca facultatea asta e mea e plina de oameni care n-au ce cauta acolo (si nu vorbesc numai de studenti) , v-am mai zis. V-am mai zis si cat e de plictisitoare, cum pune ea accentul pe cele mai nepotrivite chestii, cum te face sa-ti doresti orice altceva, numai pregatire tehnica, nu, cum te face sa te scarbesti de mai tot si toate, si multe multe altele care n-ar incapea nici pe un sul interminabil de hartie igienica.

Si daca credeti ca asta inseamna mult, lista de mai sus e in continua completare de cateva saptamani incoace, cand toate drumurile & cautarile mele scolare ajung la MIT (daca exista cineva care  nu stie ca MIT stands for Massachusetts Institute of Technology, locul in care mintile sclipesc cel mai sclipitor, sa-si dea singur doua palme zdravene c-a trait pana acum degeaba. Linistiti-va, glumeam. Dar ca sa va aduc  in tema, acest MIT este un fel de mama a politehnicilor , oaza a lihnitilor de telehnologie si nu numai, scoala pentru tot felul de oameni interesanti – ca sa va faceti o idee, tipii de la Mythbusters au terminat mai toti MIT-ul.)

Pe langa faptul ca daca ai vreo inclinatie de genul asta, nicaieri n-o sa te simti mai acasa ca la MIT (de citit marturiile studentilor- si blogurile lor, ca sa nu credeti ca i-a luat directoarea numa’ p’aia tocilari sa scrie pe site), oamenii de-acolo isi mai si impartasesc din imensa inteligenta publicului larg, in speta au ditamai site-ul cu toate cursurile, temele, laboratoarele, quizurile, examenele pe care le poti citi ca sa-ti maresti decoru’ de la mansarda.( Iti dai seama cum ar fi sa nu mai dai 50-100 ron pe Xerox in fiecare semestru, ci sa ai tot la indemana, civilizat si gratuit? )

In aceasta minunata universitate, undeva, intr-o facultatea obscura (pentru noi) Mechanical Engineering , exista un curs superb, magnific, extraordinar, fantastic si uimitor: toy product design. Pe romaneste, jocuri&jucarii. Cum ai putea sa nu adori mersul la facultate, cand la sfarsitul semestrului ai sa tii in mana o jucarie pe care tu ai gandit-o si tu ai facut-o de la zero? Si te-ai mai si distrat copios pe parcurs.

Cursul asta m-a entuziasmat atat de mult, incat ma gandeam sa-mi ofer singura ocazia sa fac asta, alegandu-mi o tema de licenta din ‘domeniu’.Pana mi-am adus aminte de povestea (populara, cum numai folclorul popular poate nascoci) unui student care a prezentat ca proiect de licenta un robotel/catel robotizat care latra daca simtea vreun obstacol la mai putin de x cm, si inainta la o comanda y, care a fost la un pas de un extraordinar 4. Motivatia comisie? Proiectul era prea simplu. Asta in contextul in care un student de anul 3 e perfect capabil sa surtcircuiteze cele mai banale chestii fara sa-si dea seama, si tot in contextul in care pana in anul 4 cei mai multi dintre viitorii sustinatori de licenta vor fi pus mana sa faca ceva adevarat , numai daca se vor fi angajat in domeniu.

Asa ca nu-mi ramane altceva de facut decat sa visez noaptea jocuri, jucarii si alte minunatii (e oricum o schimbare potrivita fata de alfabetul grecesc), in ideea ca poate voi gasi si eu o comisie in fata careia sa-mi prezint entuziasmul

Intrebari cu raspuns evident (sau nu)

Nu sunt o mare amatoare de lepse(?), dar, asa cum zicea si Mihai, daca vine de unde trebuie si mai am si de invatat, atunci in mod sigur va deveni mai favourite thing

Ce îţi place să faci atât de mult încât ai plăti pentru asta?

Sunt atatea lucruri care-mi plac si care pot fi cumparate, incat nu voi face viata mai usoara oamenilor care cauta idei de cadou

Dacă ai afla azi că mai ai de trăit exact 5 ani, ce ai face începând de mâine?

As lua toti banii de care as dispune si-as pleca sa vad toate locurile pentru care in mod normal n-am timp, sau bani, etc. Le-as spune te iubesc tuturor oamenilor importanti mie in fiecare zi(in speranta ca se poate recupera timpul pierdut), as planta un copac, as face scuba-diving(desi nu stiu sa inot si in general nu sunt prea prietena cu apa), mi-as cere iertare (unde si daca ar fi cazul), as termina arborele genealogic (nesimetric momentan), mi-as pastra o bucata de timp pentru voluntariatul meu scump si drag, si poate as conduce in fiecare zi.

Dacă ai câştiga un milion de euro neimpozabil, ai continua să faci ce faci acum?

In mod clar mi-as termina facultatea (intru satisfacerea ambitiei) si as considera ca am spatele asigurat suficient de mult ca sa incerc toate meseriile care mi-au trecut prin cap de-a lungul timpului, dar au fost categorisite along the way ca neplatitoare de trai decent.

Peste 15 ani, ce ai vrea să scrie pe prima pagină despre tine, în cel mai important ziar din ţară?

Poate numele

Ce vrei să spună prietenii tăi despre tine la ceremonia ta funerară?

“She was great”(in her own odd, sometimes stupid, ambitious, childish way)

Dar pe piatra ta funerară ce vrei să scrie despre tine?

Chiar atata imaginatie, n-am. Daca oamenii apropiati mie vor fi ca mai sus, atunci vor scrie exact ce trebuie.

Când erai mic ce le răspundeai celor mari la întrebarea: Tu ce vrei să te faci când vei fi mare?

Florareasa. Apoi am vrut sa ma fac balerina (dar nu te pui cu ambitiile parintilor), pictorita, doctorita (cu scrisul retetelor stateam cel mai bine), bucatar. Si am ajuns la Politehnica .

Ce ai face, dacă ai şti absolut sigur, dincolo de orice dubiu, că este imposibil să eşuezi?

As lucra in moda, design, CSR sau haute cuisine

Ce ai vrea să le spună copiii tăi nepoţilor tăi despre tine?

“Bunica voastra avea simtul umorului”.

Dacă ai putea acum să te proiectezi în viitor, în ultima zi a vieţii tale şi să îţi iei un interviu, care sunt alea 3 întrebări pe care ţi le-ai adresa?

Was it worth it?
Cat de bine s-ar fi putut daca ar fi fost “mai bine”?
Zambesti in continuare in fiecare zi?

Mai departe la Cris, Mirci si Tik

The monsters inside

Produsul plictiselii groaznice din seara dinaintea primului examen din sesiunea asta.

Daca asa arata mr.IEM (instrumentatie electronica de masura), va puteti imagina cum o sa arate Monstrul Microundelor? (soon to be born)

Il faut que ca marche!

Iti zici in barba, dupa ce ai sters frenetic atatea semne incat puteai sa scoti linistit un roman de dimensiunea dexului. Nu intotdeauna vin cele mai bune muze, drept urmare nu intotdeauna ies cele mai bune idei. Si chiar daca ideile in sine ar fi bune, nu intotdeauna ai ce-ti trebuie ca sa le scrii. Si presupunand chiar ca le-ai scrie bine, daca ti-ai iesit din mana si mai esti si-un pic perfectionsit, n-o sa-ti placa orice ar fi. Asa ajungi sa nu scrii nimic.

Cum perspectiva asta te sperie, deschizi ferestre dupa ferestre si-ti exersezi degetele. Ca doar nu era ditamai Sean Connery nebun in filmu’ ala in care era geniul geniilor si la creme de la creme sa indemne la scris de orice fel  (Punch the keys, for God’s sake! ), daca n-ar fi fost asa. Si scrii. La inceput, e doar de antrenament, iti dai seama de asta si esti mai ingaduitor cu tine, respectiv esti convins ca o sa stergi tot ce e in plus de indata ce vei prinde firul care suna asa cum vrei.

Inevitabil, magia nu dureaza mult. Ceva trebuie sa mearga prost, si daca toate par sa fie la locul lor, atunci in mod sigur macar atentia o sa-ti zboare la altceva. Asa o sa te trezesti cu un sir infinit de tab-uri deschise, mai mult sau mai putin folositoare, care n-o sa faca altceva decat sa te traga mai departe, si mai departe de ce aveai de facut (pe exemplul nostru, de scris, dar teoria cu tab-urile e valabila oriunde e ceva de facut, exista nitel de procrastination si o conexiune la Internet). Dupa un moment de evaluare a situatiei, incepi sa simti apasarea timpului si incepi sa te gandesti daca nu cumva ar fi o idee mai buna  ca in loc sa-ti distragi atentia  alergand cat e Internetul de mare de problema pe care o ai de rezolvat, sa-ti focalizezi dorinta de evadare din propriul domeniu deschizand tab-uri care au o oarecare legatura cu creatura ce sta si ranjeste la tine de dupa taskbar.

De-aici nu mai e decat un pas pana la a-ti face cont pe forumuri specializate in probleme de criza scriitoriceasca, unde sa-ti plangi situatia nenorocita altora ca tine, care cauta cai verzi pe pereti (respectiv concentrare pe Internet-ceea ce, iertata-mi fie impertinenta e chiar mai greu decat gasirea cailor verzi pe pereti). Dupa ce ai citit definititia de Wikipedia a writer’s block, ai gugleuit fenomenul si ti-ai marit, deci, capacitatea creativa cu peste 75%, esti gata sa gasesti firul ala care suna asa cum trebuie. Dar, o, vai, ti se face foame.

Ce mod mai bun de a face rotitele sa se miste decat 30 de minute de amestecat, ales, aranjat si degustat tot experimentul? O masa perfecta nu se poate incheia decat cu o siesta pe masura, asa ca o sa-ti dai seama ca s-a facut seara si iar ai pierdut timpul in cel mai exemplar mod numai cand o sa gasesti, in spatele screensaverului, pagina in care scriai.Sau in care ar fi trebuit sa scrii, dar de fapt nu sunt decat mazgalelile de mai devreme, dinainte de episodul cu tab-uri si dinainte de a te fofila in bucatarie, mazgaleli pe care erai atat de convins ca le vei sterge o data ce te vei fi pus pe drumul cel bun.

Dar e deja tarziu, si tu n-ai randament de pasare de noapte (sau cel putin acum negi asta cu obstinatie), asa ca nu poti sa faci altceva decat sa salvezi si sa-ti promiti ca data viitoare o sa mearga mai bine, doar ti-ai facut antrenamentul

And now we wait