so many things to say,so little time to do it

Ce? Chestia aia nasoala care incepe in mai/iunie pt cei care nu mai sunt la liceu (nu-i pronuntam numele, ca sa nu stricam juju si karma blogului).

Bye-Bye, so long, fair well, adios timp normal pentru facut chestii normale de oameni la 21 de ani (hai, merge si 20 sau variantiuni pe aceesi tema). Welcome timp pierdut pe invatat teorii teoretice complet inutile creierului plecat in vacanta, welcome nopti dormite la mica intensitate (si amplitudine, de ce nu), welcome cearcane si dureri musculare (intotdeauna m-am intrebat ce legatura au durerile musculare cu efortul intelectual, dar se pare ca sunt strans legate. La mine, cel putin. )

De fapt, ce ma oftica cel mai mult e ca mi-am pierdut timpul de motait in fata vreunui articol/post haios si ca nu detin calculator personal cu care sa-mi iau portia de virtual life when & how I want it. Cand am sa am laptop am sa fiu probabil femeie serioasa&ocupata, care n-o sa-si mai faca timp decat de grown-up reading si abia atunci o sa fie totul pierdut in directia asta.

Dar pana atunci…mai trece apa pe Dambovita

Post-ul e despre fete, cu singurul amendament ca ultravioletele sunt cele care mi-au lipsit cel mai mult in ultima vreme. Rain sucks, mai ales cand nu stai in acelasi aparament cu cine-ai-vrea-sa-stai si n-ai altceva de facut decat sa dormi, Singura.

Au trecut aproape 4 ani de cand ne-am cunoscut, noi, cele 4 foste colege de liceu, actuale prietene-de-ocazie (oricat de deplorabil ar suna, nu e ceva rau si indezirabil, e ceva ce-ti place, dar se intampla rar). Cand ne-am cunoscut, putinele probleme pe care le aveam se rezumau la orele de mate cu stim-noi-cine, la chiulurile in Bucur si zilele de nastere. Intre timp, toate astea s-au amplificat in referate de practica, lipsa de timp liber, impartit intre prieteni si prieten, si genti (nu puteam sa uitam gentile, nu ? ) . Si fix ca o baba melancolica pe langa care mai are un pic si mai trece un an, ma uitam retrospectiv prin comparatie la ce-am fost si ce-am ajuns. Si nu pot sa zic deloc ca nu mi-a placut prezentul asta in care fiecare e linistita&happy, cu cineva de mana si planuri de viitor in cap. Growing up isn’t so bad after all…

Si fiindca tot am ajuns la o varsta, ma napadesc intrebarile. Intrebarile care se nasc inevitabil atunci cand observi evidente conexiuni cu necunoscute. Fie ele colege cu care n-ai avut ocazia sa socializezi pana acum, fie ele bloggerite peste care dai intamplator, in general persoane cu care interactionezi tangential si complet din intamplare. Come on, numai eu-mi zambesc complice cu te miri cine ? (zambet= orice actiune de interactionare, din viata reala sau nu ). Nu ca m-ar macina prea tare raspunsul, dar am cateodata impresia ca ori am un noroc nebun la a cunoaste purely coincidental tipe foarte misto, ori am o minte usor bolnava (nu in directia aia! )

Ca intotdeauna, excursia in Belize cu ocazia sfintelor sarbatori a decurs bine. Atat de bine cat putea sa decurga o excursie pe meleaguri calduroase si foarte foarte frumoase, cand restul lumii dardaie de frig si ploaie. As putea chiar sa zic ca m-am bronzat un pic. Intotdeauna mi-am dorit sa fiu bronzata in mijlocul unui anotimp in care restul lumii e alba ca…zapada(comparatia cu branza mi se pare prea olfactiva). Bronzul ala adevarat, nu simulacrul ala de cateva sute de mii de solar, nu de alta, dar am suficiente alunite as it is. Ma pot lipsi de skincancer.

Soare, mare, Caipiroshka (ce? vodka nu merge cu statu’ la soare? si ce daca). Suna bine pentru o sarbatoare atat de puternic religioasa, care la noi are in plan mers la biserica, luat Lumina, adus Lumina acasa, (eventual) mancat, culcat, trezit, Hristos a-Inviat, mancat, culcat, mancat, culcat….probabil mi-ar fi fost foarte bine in Belize.

Numai ca nu mi-a fost (v-am speriat pentru o secunda, ha? ).The same old drill de 21 de ani incoace, fix cum l-am descris mai sus (nu reiau, atata “culcat” pe metrul patrat incepe sa sune dubios). Anul asta nici macar n-am mai apucat sa trimit sutele de carti postale virtuale (de ce le mai zice carti postale?) pe care deobicei le trimiteam lungii mele liste de prieteni, colegi de work, de facultate, de liceu, etc. (Sa nu uitam sa-i multumim, pe aceasta cale, minunatului virusel care s-a infiltrat in minunatele mele fisiere si care nu-mi lasa aplicatiile sa se conecteze la net. Manca-te-ar antivirusu’!)

Si unde pui ca nici macar nu m-am ingrasat. Din pacate.

Privim acum cu lene si desconsiderare catre viitorul apropiat, in mod exceptional presarat cu 4 examene+1 lucrare+1 partial+1 proiect, in contextul in care calculatorul meu merge dupa fabrica de crosetat fum. This will be fun. Cred ca ma voi duce sa ma plimb cu vaporasu’ prin Herastrau, sa vad ce-a pierdut omenirea timp de 50 ani. Politehnica can wait. As it always does.

Inainte sa-mi insiruiti toate simptomele care nu va lasa sa dormiti noaptea, trebuie sa stiti ca diagnosticul a fost deja pus. Pacientul: ETTI, sau, pentru necunoscatori, Facultatea de Electronica, Telecomunicatii si Tehnologia Informatiei.

Cu totii stim povestile despre conditiile din Politehnica- unii le si traiesc, dar asta e partea a doua. Asa ca, se cer solutii la probleme de cand lumea. Primul pas: identificarea problemelor principale.

In scopul mai sus amintit, 311 studenti au raspuns intrebarilor unui chestionar care spera sa ne arate imaginea autentica a invatamantului din ograda proprie, imagine de care ne izbim zi de zi si care se pare, ne deranjeaza numai pe noi.

And the winner is….”programa si orarul”. Aceasta se pare ca e una din cele mai mari bube ale Electronicii, cot la cot cu secretariatul, relatia profesor-student (intocmai ca-n zicala “despre morti, numai de bine”, asa putem descrie si aceasta demult defuncta-daca existenta vreodata, relatie), sistemul de predare, informatii si taxe, si, cum puteam omite, conditiile din facultate.

Daca 50% din cei 311 au ajuns la concluzia ca proportia in care materia e in concordanta cu piata muncii si realitatea e 30-59%, am primit asigurari calduroase ca procentul simpatizantilor acestei idei este invers proportional cu procentajul suprapunerii materie-realitate.

Se pare, in schimb, ca in cele mai multe cazuri profesorii dau dovada de profesionalism si competenta, si evalueaza cunostiintele in mod obiectiv; fiecare padure isi are uscaturile ei, totusi…

Un pic sub jumatate din cei 311 cred ca volumul de informatie din cadrul cursurilor este mare. MARE, adica.

Ca dotarea corespunde in mica masura necesitatilor predarii si asteptarilor studentilor (care, apropo, au fost foarte socati in primul an sa vada draperii murdare si rupte; acum, draperiile murdare si rupte sunt ultima lor grija, e doar ceva din decor), asta nu mai e o noutate pentru nimeni. Conteaza prea tare ca de sub scaune ranjesc la tine paie uscate? Nu, ar trebui sa fim recunoscatori ca facultatea ne da ocazia sa luam contact cu lucruri “vintage”. Recunostinta care te tine pana ajungi in corpul A, unde numai inceputul primaverii si Zana Maseluta au acoperit, in sfarsit, geamul care a stat spart toata iarna, exact langa C100 (cum, care e C100? sala aia in care n-ajunge caldura niciodata).

Atitudinea personalului tehnic-administrativ(secretariat, tehnicieni, portari, gestionari, etc) cica e “necorespunzatoare” pentru 35% din 311. Om frecventa alta facultate, dar speciile astea de personal, mai rar pe la noi. Exceptand secretariatul, cu faima lui cunoscuta peste mari si tari, tehnicieni, portari, gestionari….nu vazut, nu comentat.

Si acum, my favourite part: “Structura orarului permite studentului sa beneficieze de timp liber……….”. Ati ghicit: CATEODATA. Din punctul meu de vedere (oi fi priveligiata si ar trebui sa tac?), multe hibe la mine-n orar n-am vazut. Eh, 2ore pauza acolo, sunt in interesul studentului, sa se refaca fizic si intelectual ;). Cateodata ala e o combinatie de orar cu pauze, materii care iti cer mai mult decat iti dau, materii care iti cer cat iti dau, dar iti dau prea mult, si materii care iti cer atat cat trebuie, dar au facut greseala sa fie surori cu cele de mai sus.

Despre conditiile de camin, “numai de bine”..e suficient sa treci prin fata caminelor ca mirosul, tamplaria si the sneakpeaku’ dinauntru iti vor face imaginea corespuzatoare. Daaaar, au oamenii interfon? Au .

Cum zicea cineva odata, stilul asta de supravietuire in conditii ….in astfel de conditii, ne va folosi. Intr-adevar, viata e mult mai roz dupa Politehnica

Mood de primvara. Azi ai chef, maine nu, poimanie ti-e somn toata ziua. Ieri ai fost in gradina botanica si ti s-a facut dor de lalele (cum ar fi sa ai 100 de lalele? o gradina cu 100 de lalele/o vaza cu 100 de lalele/o camera cu 100 de lalele/orice, dar numai 100 de lalele sa fie ).

Vreau sa merg in Olanda, daca nici acolo n-am sa ma satur de lalele, e clar ca nu mai am scapare.

Din categoria cartilor cu titlu lung si inspirational, care deindata ce le vezi proptite la sectiunea bestseller din Diverta simti o puternica inclinatie a fiintei tale intru cumparea si devorarea creatiei cu pricina, astazi vorbim despre Legea atractiei.

Daca si voi credeti, exact asa ca mine, ca e vreo noua sclipire in domeniul relatiilor dintre sexe a vreunui alt cercetator britanic, ne inselam amarnic. E vorba despre fericire.

Cine a descoperit treaba asta si toti cei care au preluat-o, cred ca nu poti atrage in viata decat lucruri asemenea celor pe care le simti. Pe romaneste, daca vei gandi pozitiv si vei vizualiza toate lucrurile frumoase pe care ti le doresti, acestea , mai devreme sau mai tarziu, te vor gasi prin spatiu si se vor lipi de tine ca un magnet.

Pana la urma, ideea e simpla: daca nu faci altceva decat sa vezi partea plina a paharului (oricat de mica ar fi ea), gandul ca ea exista te va motiva la un moment dat sa te ridici si sa-l umpli mai mult….daca refuzi sa crezi in rau, e ca si cum el n-ar exista, nu ?

Asa s-au nascut carti, discursuri si wokshopuri, si, asa cum ii sta bine Hollywoodului, un film. Trailerul nu m-a lamurit daca mi-as dori cu adevarat sa cedez atata energie Universului incat sa caut filmul si sa-l urmaresc. Cert e ca toata harababura pseudo-sectanta din jurul acestei idei (oarecum logice si oarecum probabile) a adus in prim-plan ‘cel mai bun mod de a-ti vizualiza viata asa cum vrei tu sa fie ‘: the vision board.

Nu stiu altii , dar eu am fost totdeauna de partea listelor. Daca am o lista in mana, lumea imi pare cu mult mai organizata si chiar un plan pe termen lung, mai realizabil. Acest vision board insa, e tot ce ti-ai putea dori de la o lista, intr-o cu totul alta dimensiune. O colectie proprie de dorinte, de vise, sau de bucati din toate astea, adunate in asa fel incat sa te trezesti dimineata cu un scop precis, si anume sa te faci fericit.

Poate ca e doar vreo scorneala cu efect placebo a vreunui psiholog ratat care a citit prea multe carti de self-improvement, poate ca e adevarat. Avand in vedere ca e una din acele lucruri ale caror veridicitate nu poate fi demonstrata decat de fanii ei, nu ramane decat sa ma decid de care parte a baricadei sunt. Oricum ar fi, putin optimism nu strica nimanui

Sigur, o sa spuneti ca poti iubi o femeie pentru 1000 de motive, tot atatea cate te pot face sa spui “nu merita”, dar ce e intr-adevar special la o femeie nu se vede nici macar atunci cand ai impresia ca stii ce cauti. Si cum rareori poti avea o astfel de impresie, nu-ti ramane decat sa aplici ce stiau si grecii, si egiptenii, si tot restul de dupa ei, si anume ca o femeie e “altceva” si trebuie tratata ca atare.

Zice-se, diferentele dintre femei si barbati sunt rotile care invart lumea in sensul normal, corect, obisnuit, traditional, etc. Cu toate ca multi au incercat sa spulbere farmecul necunoasterii dintre sexe, tre’ sa recunosti ca nimic nu se compara cu nodul din gat de la prima intalnire, cand gandesti tot ce spui si trebuie sa spui numai ce gandesti. Tot ce urmeaza nu e decat desfasurarea clasica a unei intrigi bine construite.

Cu toate astea, sunt femeile atat de diferite de barbati? De la pantaloni incoace, visul fem(iniste)eilor de pretutindeni e egalitatea dintre sexe, intru nediscriminarea purtatoarelor de tocuri. Smacuiala, manichiura si tendintele metrosexualilor tot inspre o “tot-o-apa-si-un-pamant-suntem,-din-niste-puncte-de-vedere” duc. Si cu toate astea, nimic nu e asemanator, desi seamana tot.

Ce au femeile si barbatii nu? Tendinta exagerata de a colectiona obiecte din textile, de a-si exersa cat de des posibil faimoasa miscare din incheietura (e vorba de golitul cardului, pentru cei cu idei nastrusnice), impulsurile de necontrolat care le imping sa-si dea ultimii bani pe-o geanta, sedintele infinite de shopping, dorinta de a fi mai frumoase ca oricare dintre foste, colectiile de pantofi. Daca n-ai vazut o femeie in fata unei vitrine, cu ochii sclipind fix in directia obiectului pe care si-l doreste, da fuga pana la mall, ai sa gasesti cu sutele. Si abia dupa ce pleaca victorioasa cu punga cartonata fluturand trufas pentru ofticarea tuturor posibilelor doritoare, ai sa vezi cu adevarat ca exista un motiv pentru care suntem dotati diferit. Barbatilor chiar nu le sta bine in pantaloni mulati.

De ce “ofticosu roade osu’ “(sau mai bine zis, de ce roade ofticosu’, osu’): raspunsul acestei intrebari este extrem de simplu, cu atat mai mult cu cat o analiza putin profunda a situatiei ne demonstreaza ca doar atat a mai ramas (in speta osul), dupa ce toti ceilalti s-au batut pe ciolanul succesului. Ofticosu’ stie ca rosu’ oaselor nu e bun pentru dinti, dar n-are ce face si continua.

Simptome: Desi nu detine intotdeauna bucata de os to prove it, Ofticosu’ e usor de recunoscut dupa mutra acra din dotare, dupa replicile monosilabico-acide, privirile in gol si mustacitul pe sub mustati. Nu e tocmai o companie placuta, dar are o scuza: vrea sa fie mai bun. Chiar daca oftica lui nu e intotdeauna jusificata pentru marele public, si chiar daca de cele mai multe ori e strans inrudita cu invidia, ramane trademarkul sau cel mai de pret (daca il cautati in CV, se ascunde sub denumirea de “perfectionist”). E benzina lui fara plumb, motorina lui de toate zilele, bio-carburantul si orice din categoria asta….daca n-ar fi oftica, s-ar usca. Ah, si daca il intrebi, o sa spuna intotdeauna: “Eu? Eu nu sunt ofticos. Imi place doar sa fiu cel mai bun”.

Efecte secundare: Consumand toata energia intru ofticare, nu mai ramane decat prafu’ de pe toba pentru restul de activitati. Motiv pentru care ciclul ofticarii e continuu, ca si maldarul de idei/situatii/realizari pentru care se considera mai prejos.

Oftica este poate unul din putinele sindroame care isi lasa victima cu incapacitatea vorbirii. Fiertura dinauntru e prioritara Ofticosului, motiv pentru care toate relatiile cu exteriorul sunt terminate. “Aha”, “ihi” si diverse alte icnete din aceeasi agama sunt deobicei un bun semnal al contaminarii.

Tratament: Clinicile de dezofticare, intocmai precum cele de dezintoxicare, propun metode de tratament in pasi mici, dar siguri, care sa-i redea Ofticosului suficienta de sine necesara pentru a vedea numai in gradina lui, si prea putin in gradina vecinului. Cu efort sustinut, este o boala ale carei simptome se imbunatatesc cu timpul, dar nici un studiu nu a aratat pana acum vreo videcare completa.

Intai a fost epoca Barbie. Toate fetitele care mergeau la gradinita vroiau sa aiba cu ce se mandri, in speta cu una bucata blonda subnutrita, cu picioare cat trei sferturi din corp. Fiindca nimic nu se compara cu mandria de a avea in posesie un simbol al lumii occidentale, asa cum numai Barbie putea sa fie; nimic nu se compara cu ore in sir de pieptanat par fals, executat haine minuscule si conceput scenarii cu sau fara Ken. (In copilarie, Ken asta era intru totul un personaj secundar/auxiliar…ca sa vezi cum se schimba lucrurile o data cu varsta ).

Apoi au fost plusurile. Fetitele care mergeau la gradinita si fluturau mandre din parul blond al lui Barbie au crescut, si isi etaleaza propriul par blond (sau nu) si propriile incercari timide de rimel, fard si alte mascari. Ar fi strigator la cer sa mai primeasca o papusa de copii mici, dar parca un urs de 1metru juma nu suna asa rau….Incepe astfel epoca plusurilor, din care nu lipsesc iepurasi, pisicute, ursuleti, si animalute care mai de care (neaparat in dimensiuni Mari si neaparat diminutivate), care sa creasca orgoliul fostelor fetite (cine are ‘papusa’ cea mai mare castiga intotdeauna).

Acum sunt papusile alea bronzate in exces, cocotate pe tocuri de 16 (lacuite, bineinteles), care au tras din greu ca sa te lase cu gura cascata la semafor, din masina lor ultimul racnet. Sunt papusile alea dupa care toti intorc capul, si pe care toti le viseaza din cand in cand. Papusile pe care fetele adevarate nu le vor in aceeasi camera cu ele, si care, spre deosebire de copilarie, baietii si le doresc mai abitir. Singurul nostru noroc e ca raman papusi. Care se cumpara, se folosesc, si care, ultimetly, ajung in spatele unui sertar din care nu mai ies decat praful si amintirile.

A fost vorba despre genti. Si nu oricare, ci girly-ones. Genti finute, rozalii, eventual cu strasuri si margelute. Genti pe care fetele le adora si pe care adora sa le agate de bratul sus-iubitului. Fiindca da, se pare ca e adevarat, un tip se poate agata de o astfel de gentuta in scop de impresionare. Si ca sa fiu si mai bine inteleasa, uite o dovada

Cu sute de multumiri ochiului experimentat al lui Radu, putem lesne observa gratiozitatea cu care preascumpul prieten cara preascumpa geanta a preascumpei iubite. Corect, se putea si mai roz, mai bling, mai girly, but for the moment, this would do.

*

Dar fermoarele sunt adevarata pasiune a baietilor. Fie ca e vorba de deschiderea lor (eternele povestioare haioase cu prinsul diverselor ‘comori’ in ‘mecanismul diavolului’), fie ca e vorba de inchiderea lor (vezi povestea de azi), fermoarele sunt o feblete veche de secole. 2 secole, mai exact.

Am fost curioasa si am aflat ca un dispozitiv atat de urat de neindemanatici (desi conceput special pentru ei) a fost inventat, cum altfel? , tot de catre un barbat. Sunt mai multe maini care se bat pentru “osul puterii” fermoarului, insa nu paternitatea creatiei ne intereseaza acum (pentru mai multe detalii, citeste aici).

Sa spunem ca toti suntem, mai mult sau mai putin, obisnuiti cu nasturi, capse si fermoare. Insa pune in mana unui barbat un fermoar dublu si se va purta cu el fix ca si cum ar avea intre degete un cub Rubbik. Cerem scuze publicului cu maini de aur caruia ii reuseste din prima incercare sigilarea efectuata cu un fermoar dublu, dar adevarul e, dragilor, ca celor mai multi nu va iese.

Si ca sa ne asiguram ca astfel de lucruri nu se vor mai intampla pe viitor, urmeaza un scurt tutorial:

1. Fermoar dublu e chestia aia care seamana cu un fermoar, cu singura diferenta ca are 2 capete, de care se poate trage in 2 directii ale spatiului (one at the time), pentru inchiderea dracoveniei [a se vedea, pentru mai multe explicatii, poza de aici].

2. Marea filozofie a fermoarului dublu consta in ignorarea unuia din capete, si inchiderea normala a celuilalt, cu o simpla operatiune de retinere a celor doua, introducerea capatului de margine a celeilalte parti de pulover/geaca/etc, si tragerea intr-o directie a spatiului convenabila a primului capat care poate face operatiunea de sigilare. Si fermoarul e inchis. It really is that simple.