so many things to say,so little time to do it

Timpul trece si e normal sa treaca. Ochii care nu se vad se uita, si o data cu ei se uita si tot ce nu e, devenind tot ce a fost…
Poate ca trebuie sa spunem de la bun inceput ca viitorul Cenuseresei noastre nu a insemnat matanii prelungite si liturghii duminicale, cu atat mai putin trecere de ‘cealalta parte a baricadei”….Pur si simplu a trecut peste, fara a trece vreodata PESTE. Si-a pus in cap sa nu-l inlocuiasca niciodata in inima ei, astfel ca pornea acum ‘la drum’ fara sa caute…ceva anume sau pe cineva anume. Acum avea ‘acel ceva’…. Astepta doar un tip haios, care s-o faca sa rada cu lacrimi, care sa stie s-o sarute (desi nu va putea niciodata, NIMENI sa sarute la fel de bine ca Blondul ei– sau cel putin asa credea atunci: ca se va dovedi total eronat , si ca vor fi oameni care o vor saruta de mii de ori mai bine, asta vom afla mai tarziu ), care sa stie si sa vrea s-o cunoasca…

A doua zi dimineata se imbraca cat putu de repede, indreptandu-se aproape linistita catre centrul de distribuire a mesajelor, anunturilor si matrimonialelor in regat. In zilele urmatoare, atentia cititorilor respectivei foi volante fu atrasa de un anunt ciudat:

“NU CAUT NIMC SI PE NIMENI.
CU TOATE ASTEA…
Semnat,

Cenusereasa”

Intr-o dimineata se trezi la usa palatului (bine ca nu era nimeni acasa) cu un slujitor care niste ani mai tarziu va fi fost numit “Angajatul Lunii pentru Eficienta” la FedEx. Lunga depesa romantic trimisa de Blondutz (ha, ce aiurea suna!) o impresiona pana la…da, exact , la lacrimi!…Iar lacrimi…

Nu, nu nega nimic din tot ceea ce a insemnat atat…nu retracta nimic…Doar sublinia…Aceleasi si aceleasi lucruri pe care Cenusereasa inca le simtea…Le simtea oare si El? Probabil ca nu…Ar fi fost prea frumos…Si tot ce e prea frumos e imposibil? Sau nimic nu e imposibil???

Poate ca nimic nu e imposibil (acu’ nu trebuie sa negam chiar toate adevarurile vietii), dar cel putin in cazu’ de fata nu erau intrunite toate conditiile (care conditii, ca parca era universal valabila formula?!?)–>trebuia sa gaseasca doar o “explicatie logica”, nu?

Si…atat. O amintire frumoasa a unui Blond care va avea totdeauna un loc in inima Cenuseresei…O floare care va ramane totdeauna floarea iubirii ei…O scrisoare (sau poate ca doua, dar cine le mai numara?) care va ramane totdeuna prototipul perfect de coerenta, sensibilitate si… scris frumos (si la propiu, si la figurat)…O tona de momente care-i vor aduce aminte de cat de frumos ar fi putut sa fie…dar n-a fost. Locuri…banci,…copaci,…crematoriul…(oops!) si multe alte sute de momente in care-si va aminti cu drag de prima ei iubire.

Renuntand la a mai incerca sa uite, vroia acum doar sa nu-si mai aduca aminte…asta insemna sa nu-si mai continue viata facand de toate si pentru toti in speranta ca El va auzi, sau ca Lui ii va pasa…Ajunsese sus de tot pe marginea paharului si acum nu-i mai ramanea dacat o solutie: sa dea pe dinafara.(NOTA:Evident, nu de inteligenta!)

Atunci, refula. Se apuca si scrise o lunga si impresionata epistola (porumbeii stiu cat de lunga) in care creierul (cica avea) ei unineuronal vroia o explicatie plauzibila, explicatie pe care ea insasi s-o poata oferi inimii ei (cine-o fi invatat-o pe ea ca inima pleaca urechea la explicatii plauzibile, nu stiu!).

Daca statea sa se gandeasca mai bine (acum ca prostia fusese efectuata si nu mai putea da inapoi), Aparatorul fusese destinatarul unor interminabile intrebari la care nimeni altcineva nu putea gasi raspuns decat tot numai si numai ea…Amalgamul ala de sentimente care-o incerca pe Cenusereasa o facura sa se intrebe cat de mare era de fapt Aparatorul asta pentru ea…?
Se pare ca fusese destul de elocventa (desi unineuronala) pentru ca, desi se astepta la o impresie de LAIM (oops, nici engleza nu era inca) din partea blondului…sau…Aparator…

Lucrurile pareau clare pentru Cenusereasa…Nu mai exista ‘intamplator’, ci doar ‘la voia intamplarii’…Trebuia sa se obisnuiasca cu ideea ca “nu se poate”, ca pur si simplu “nu se poate” si ca “a putea” nu-i mai statea ei in puteri.

Dupa vorba “p-afara vopsit gardu’, si-nauntru leopardu”, Cenusereasa noastra hotari cu inteligenta-i nativa sa “mai traga o data”. Viata e o loterie, nu? Iar daca “leopardu’ “ ei trebuia tinut sub control ca nu care cumva sa-i scape si s-o buseasca plansul, Doamne fereste, in plina piata publica, numai vazand pe cineva care-i semana Aparatorului, se gandi ea si neuronul ei singuratic de blonda naturala ca cel mai bine ar fi sa treaca peste “siropoasa ei non-aventura” cu Aparatorul, apropiindu-se de altcineva.Slava Domnului, bau-bau nu era, fata- ultima data cand controlase, inca mai era , blonda (pe vremurile alea la mare cautare, ca, deh,”Barbatii prefera blondele” (-ooof,nici Marilyn Monroe nu exista?!)…si-ar fi putut deci gasi si singura.

Ce Dumnezeu, ceva trebuia facut! Iar depresie, iar doliu, iar atata hidratare?!? Nope, de data asta va fi desteapta!! Va fi desteapta asa cum i se cerea din toate partile sa fie, va fi desteapta, cea mai desteapta si n-o va mai interesa soarta Aparatorului (bine, daca el auzea “intamplator”de noua ei “achizitie”…ar fi fost, bineinteles, o “coincidenta” de care Cenusereasa ar fi avut grija…)

Se plictisi foarte repede tot cautand “prototipul perfect” pe care Aparatorul ar fi putu fi, la o adica, gelos, si in timpul cautarilor sale dezvolta ceea ce urmasii ei vor numi ‘ochi critic’. Sesiza dintr-o privire daca prototipul X era promitator, ’dotat’, cu ochii destul de mari si destul de apropiati/departati incat sa nu semene cu E.T. (Cenusereasa asta stia cam multe pentru vremea ei!), parul destul de lung, corpul destul de proportionat…etc. Ar fi vrut sa-si faca singura prototipul asta daca ar fi putut…pentru ea oricum nu era altceva decat un prototip…

Vezi insa ca socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea din targ- nici in privinta ‘frumusetii alese’ pe care si-o dorea intruchipata in acel ALTUL, dar nici in privinta singuraticului neuron care ar fi trebuit sa-i dea Cenuseresei noastre inteligenta nesperata. Nu din alte considerente, da’ alegerea nu era una din cele mai nimerite si nici strategia nu era updatata la cele mai noi evenimente- posibilitatea ca Aparatorul sa auda despre “reorientarile” ei era foarte mica, cat despre posibilitatea de a-l interesa, nu mai vorbim. Cantarind bine argumentele pro-contra (evident, cu o balanta certificata si cu STAS), ajunse la concluzia tarzie (deh,Cenusereasa era mai inceata) ca nu prea merita osteneala.

Asa ca…isi lasa prototipu, cum se spune, cu fundu-n balta. (De prisos sa mentionam ca precedenta explicatie era doar pur logica si nu si din interior. Pentru ca acelasi interior a uitat si de logica si de tot cand a fost pus fata-n fata cu evenimentele(cu noua relatie cu “prototipul”), s-a speriat de schimbarea brusca (pe care cine dracu’ si-o dorea?!, anyway?) si a fugit. A dat bir cu fugitii. A fugit mancand pamantul in bratele singurului om care a facut-o sa se simta bine (stii, avea putine cunostinte…))

Galme…goluri…manunchiuri de neliniste…mancarea din seara precedenta…toate le simtea Cenusereasa in stomac. Stia c-o sa-l vada; era sigura ca va veni…Se suci, se rasuci, cand pe-o parte, cand se intoarse cu ochii in cealalta, asteptand nerabdatoare momentul. Era inconjurata de prietenele ei (se intrebase totdeauna cum de pot sa fie prietene persoane atat de diferite?), incerca sa le urmeze sfaturile, dar nu reusi.Tot ce putu sa faca era sa respire. Si sa clipeasca (abia se convinsese pe sine de aceasta ultima actiune, de frica ca nu cumva sa rateze momentul venirii Lui).

Si la un moment dat…iar furtuna, iar cutremurul, iar vulcanul…A doua ‘cadere’. Ii crescuse parul Aparatorului; semana  asa mult cu idolul fetelor din acea perioada: un Fat-Frumos cu par lung si blond ca al lui (cica si cu stea in frunte). Ii placea acum si mai mult (iar?!).

El n-o zari din prima…N-avea nici o importanta. Ea il vazuse si-l putea privi in liniste. Se intreba cum de a putu sa-l ignore (de doua ori!!)…ochii aia…isi aminti mainile…. (Doamne,cat era de tantaloaica!!).

Intr-un final se vazura. Avea un (cica) prost obicei sa-i scoata limba…Tuta mai putea sa fie ca sa zambeasca candid la un asemenea salut, dar zambi…Ii raspunse cu aceeasi moneda (gradinita!!!) si tot dezastrul interior se potoli. Era indragostita (hopelessly,madly and deeply in love…iar a uitat ca nici macar Darren Hayes nu era!)

Perioada care a urmat a fost un surogat de perioada- daca se poate spune asa…Foarte putine biletele, chiar unele de un <FUCK OFF> parca acum mai explicit. Alte calamitati, alte fonduri pentru sinistrati daruite energic de prietene…alte…

Aparu iar porumbelul.Innebunita  de dor (sau de ideea-n sine, sau de la natura?), citi la repezeala. Ajunse cu ochii pe un rand si amuti. Aparatorul ii explica ca ar fi cel mai bine sa inceteze sa mai vorbeasca, pentru ca fiecare sa-si poata continua viata…Dezamagire totala…Iar durere? Iar doliu? Iar lacrimi? Cenusereasa murmura in barba un ‘Thanks, but no thanks’ si ii raspunse Aparatorului ca era mai hotarata ca oricand sa nu renunte la el si ca orice ar fi zis, sentimentele ei continuau sa fie aceleasi (“You can say all you want, but you won’t change my mind…I feel the same…about you…”). Dar fu de acord sa nu-l mai agaseze pe Aparator cu biletelele…nu era corect fata de el.

Si’aduse aminte de Potiunea Dulce a Rabdarii si hotari sa mai astepte. Doar, ce avea de pierdut…?

In tot timpul asta termina de tors lana, schita deja noi modele pentru colectia de iarna a farfuriilor palatului si, intr-un sfarsit, isi lua inima-n dinti si-i scrise Aparatorului. Spre surprinderea ei, primi raspuns. Se decise sa nu-si forteze norocul si hotari sa mai astepte…Urma alt bilet, alt raspuns, biletul cu nr 2, raspunsul cu nr2, si toate revenisera la normal (cat de cat). El ii cedase. Deci nu era chiar asa viteaz incat sa poata renunta asa usor la ea…Ii placu asta.(Se intreba acum, pe buna dreptate, cat de multe chestii ar fi putut sa-i mai placa la el?!)

Veni al doilea <FUCK OFF, CINDERELLA!>…alt plans, alta distractie…alta hotarare de rabdare…Si, cum era de asteptat, alta ‘impacare’…

Intre atata du-te-vino, lasa-ma sa te las si iubeste-ma daca poti, Cenusereasa termina cu muncile. Rasufla usurata ca acum avea toata ziua la dispozitie sa se gandeasca numai la Aparatorul ei cel Blond. Nu apuca bine sa-si incheie gandul, ca se si auzi lacatul usii. In atata plans si lacrimi cazute, nu observase ca de cateva zile regatul ei se bucura de o ploaie continua. In atata ploaie si intuneric, pentru ea se ivise soarele.

Pregati cum putu mai bine ziua inceperii cursurilor, mai ales ca aflase din discutiile sale cu Aparatorul ca era ultima data cand ar fi putut sa se vada ‘din intamplare’, el specializandu-se in tractiunea cai-putere a calestilor regale, adica urmand cursurile palatului din celelta parte a regatului.
Desi era cea mai arzatoare dorinta a ei sa-i vada iar ochii si sa-i simta iar mainile, era ingrozita de ideea de a-l intalni. Ultimul biletel nu era nici alb, nici negru, mai mult banalitati si intrevedea doar bun-simtul superficial care acoperea mestesugit un nou <FUCK OFF>…

Recunoscu imediat rasa (columbofila inraita fiind) si-i dezlega pe nerasuflate biletelul. Primul semn de la Aparator. Mai planse un pic (de unde atata hidratare?!?) dar tot nu-i veni sa creada ca el era cel care o cauta si nu o uitase deja.Scrise repede un raspuns si trimise inapoi porumbelul. Abia atunci isi dadu seama. Daca porumbelul nu ar fi ajuns (mai gresesc si ei itinerariul), daca porumbelul s-ar fi ratacit sau, si mai rau, daca n-ar mai fi fost trimis inapoi la ea cu un raspuns la raspuns? Isi dadu atunci seama ca statea acum numai si numai in puterea Aparatorului daca ar mai fi vorbit sau nu.

Blestema ziua in care decisese impartirea si gestiunea camerelor castelului si respinsese ideea coliviilor cu porumbei in turn—>cat de putina viziune de viitor…
I se parea acum ca iar nu mai stia sa numere…erau minute, ore, zile sau ani de cand trimisese porumbelul…? Observa intr-un final ca e total neproductiva si isi spuse ca daca tot trebuia sa astepte nemurirea (era in adancul sufletului fan inrait Adrian Paul a.k.a. The Highlander, dar n-o marturisise niciodata), mai bine se apuca de treba: asa macar ar fi terminat toate muncile si poate ca astfel tatal ei ar fi lasat-o sa coboare in lumea dezlantuita…(Vise,taica,vise)…Nu numai ca nu putea termina muncile (se gandea daca exista cineva care sa poata), dar nici macar nu reusi sa inceapa in adevaratul sens al cuvantului. Era orbita de lumina ferestrei si de amintirea Aparatorului…

Nici habar n-avea ca soarta ii pregatise un nou dezastru…

…gasira un coltisor uitat de lume si avura una din putinele lor discutii fata-n fata. Numai ca amandoi deraiara de la subiect si ajunsera in scurt timp sa simta Potiunea fiecare de pe buzele celuilalt. Ii marturisise Aparatorului ca fusese cea mai apropiata apropiere (Doamne,cat putea sa se balbaie!) pe care o avusese si ca nu a crezut ca el ar fi vrut intr-adevar sa puna in practica nastrusnicele idei pe care i le impartasise prin biletele- de unde Cenusereasa trase concluzia ca Blondul Aparator era un soi de <<young prodigy of Playboy era>>…Ii placu ideea (kinky Cenusereasa!) si zambi in coltul gurii (doar auzise si ea de Marchizul de Sade si de ce avea el sa inventeze zeci de sute de ani in viitor…)

Continuara sa se vada pe holurile palatului (atat cat le permitea programu’, ca ambii erau foarte ocupati). Ceea ce insa nu stia nici unul din ei era ca respectivele lor cursuri erau pe cale sa fie amanate – pericolul secetei adunase toate mintile luminate ale locului intr-o practica pseudo-voodoo de apropiere a ploii si astfel ca, pana in vremuri mai bune, toata crema intelectualitatii se ocupa de aceasta problema.

Fara acoperirea cursurilor si fara alibiuri convingatoare pentru ai ei, Cenusereasa simtea ca un nou dezastru se apropie. A doua zi, stapanul casei si tatal ei hotari sa o surghiuneasca in turnul cel mai inalt al castelului lor amarat pana se vor relua activitatile la palat. Slava Domnului, avea ce face! Munti de lana de tors, maldare de grau de separat de neghina, si daca s-ar fi plictisit, s-asa trebuia innoita colectia de farfurii a castelului….roata de olar avea…

<<Dar cum ramane cu Aparatorul..?>>, gandi printre suspine si urcand tot mai incet sutele de scari pana in turn. Era clar pentru toata lumea ca nu se vor mai putea vedea…stia ca asta insemna ca Aparatorul ei o va uita si-si va indrepta calmul ochilor si surasul buzelor lui catre altcineva.

Ar fi vrut sa planga…Se gandi ca s-asa n-o aude nimeni, si se puse pe bocit. Si planse o zi, planse doua, planse trei, planse patru…cand ajunse la cinci, se intreba daca mai stia sa numere cum trebuie. Sau urma cumva opt?- pana intr-o zi cand la fereastra cea mai inalta a palatului aparu un porumbel.

Ceea ce insa nu stia Cenusereasa noastra (cat de putine stie, sarmana!) era ca Aparatorul era decis s-o vrajeasca (si la propiu, si la figurat). O remarcase de pe vremea cand ochii ei sticleau la vederea Zmeului, dar nu i-o spusese niciodata.Se hotari sa-si astepte randul: de multe ori se gandi ca avand bon de ordine 11, nu avea cum sa dureze mult, dar acum se intreba daca nu cumva Cenusereasa impartise bonuri de ordine si pe la armatele vecine (cate unul pentru fiecare comandament) de dura asa mult.

Contrar zvonurilor care se izbeau de ferestrele palatului cum ca Aparatorul nu ar fi fost altceva decat descendentul cel mai de seama al unui Cautator renumit in acel regat, contrar promisiunilor interioare ale Cenuseresei (multe spune omu’ dupa cateva pahare…), contrar asteptarilor tuturor…se lasa vrajita. Inghiti pe nerasuflate Potiunea Increderii Oarbe si i se paru in mod special buna la gust Potiunea Dulce a Rabdarii.
Desi nu locuiau in aceeasi parte a regatului ( chiar in colturi opuse), se folosira si ei, ca mai toti tinerii de pe vremea aia, de serviciile specializate de Prioripost ale porumbeilor(e drept, aveau nevopie de vreo 3-4 pe noapte, avand in vedere ca un porumbel putea strabate maxim de doua ori distanta dintre ei, dar se hotarira ca merita acest sacrificiu).

Ziua magica se apropia insa cu pasi repezi…Amandoi simteau ca trebuie sa pecetluiasca intr-un fel legatura care se crease intre ei (porumbeii stiau cel mai bine), dar n-ar fi vrut in nici un fel sa strice spontaneitatea momentului. Se mancara din priviri o vreme, pana cand…

Intamplator (sau poate ca nu) au inceput sa se intalneasca pe holurile palatului in care se tineau cursurile de tehnologia zvonurilor .Observase ca in ultimul timp incepusera sa se intalneasca tot mai des, dar era prea orbita de absenta Zmeului ca sa-si recunoasca, dar totusi prea putin impresionata de aceasta lipsa ca sa nu observe ca avea un organ intern care se zbatea parca mai tare…Hotari sa-l ignore…

Timpul trecea, sub aceeasi zodie a durerii si dorului de Zmeul cel rece care-i atatase curiozitatea; dar acum exista Aparatorul. De multe ori i se spusese Cenuseresei ca are darul special de a se complica, de a fi la locul potrivit, dar la momentul nepotrivit dar niciodata pana acum nu simtise mai proeminenta aceasta idee .Isi aminti ca pana nu demult vrusese sa fie din aceeasi lume cu Zmeul, pentru ca acum sa-si doreasca sa fie nimic.

Toata lumea o compatimea pe saraca (cu duhul) Cenusereasa si cum ajunsese ea.

Zilele deveneau din ce in ce mai lungi, mai plictisitoare si nu trecu mult pana gasi intalnirile cu Aparatorul cel blond drept unicul moment al zilei in care ar fi putut sa scape de valul doliului.
O data, cand iesise de la teoria calculului impartirii averii la petitori (oare de ce insistase tatal ei sa faca acest curs?!) , avu surpriza sa-l intalneasca pe Aparator-el insusi asteptand inceperea colocviului de mecanica coborarii portilor de fier cu cap de leu pe auriu. N-ar fi fost prima oara cand vorbeau. Discutara despre nimicuri:cate boabe de mazare sunt in 10 kg ,care mai sunt noutatile in designul de usi de castel…fleacuri.
Ceea ce intr-adevar observase Cenusereasa noastra era ca de fiecare data cand vorbea cu Aparatorul, simtea ca “sufletele lor comunica prin intermediul privirilor” (citise ea asta intr-o carte pretentioasa si-i placu mult fraza, decidandu-se s-o foloseasca cu prima ocazie), dar mai ales simtea ca sunt cunostinte foarte vechi (se apuca de citit carti despre reincarnare, dar isi dadu repede seama ca inca nu se inventase conceptul pe meridianul ei si le lasa cuminte din mana pentru urmasi).
Incepuse sa fie confuza…realiza ca Zmeul si toata amintirea lui paleau in fata putinelor, scurtelor, rarelor (aproape inexistentelor ) intalniri cu Aparatorul. Desi erau momente cand ar fi preferat o discutie cu el decat cu oricine altcineva, se hotari sa nu se lase prada unei alte aventuri nepotrivite. Pentru a doua oara, se hotari sa-l ignore…