Curiozitatea a omorat pisica obosita

Procesul de decidere a deschiderii unui e-mail ar trebui sa fie:

1.Este de la o persoana pe care o cunosc? Da, treci la pasul urmator/Nu, dar suna a nume de om normal–>wake-up curiosity.

2.Subiectul mailului suna a ceva completat automat de un computer programat sa faca asta? Da, ar trebui sa fii atent la continut/Nu, wake-up curiosity.

Un nume de Om + un subiect diferit de “Buna!” sau  “Salut!” ar trebui sa fie un indiciu suficient de bun pentru a deschide scrisorica, a o citi, si eventual a-i vizualiza atasamentele/linkurile/etc.

Ar trebui. Asta in cazul in care nu sunteti eu, care eu s-a oprit la primul pas, a vazut o adresa vag [!!!] cunoscuta si s-a decis sa deschida linkul care se gasea in corpul altfel complet gol [!!!] al e-mailului. Mda, stiu. Partea buna e ca ..nu stiu care e partea buna, dar partea proasta e ca l-am deschis. Sper ca ati invatat o lectie buna din asta si data viitoare cand deschideti inbox-ul, treceti ATENT in revista numele, subiectul si alte informatii ajutatoare. Fiindca d-aia sunt puse acolo.

Bonus: pentru iubitorii de normalitate:  http://www.viruscomix.com/notfunnyagain.jpg  [ si nu, nu e linkul din mail-ul deschis de mine, oricat de exagerat de amuzant ar parea ]

A little rough around the edges

22

Apologia zilelor de nastere e o chestie care ma fascineaza de cand eram mai mica si toata lumea imi sufla in ureche ca e ziua mea, ca am crescut mare, ca tre’ sa tin minte ca am alt numar de ani decat aveam ieri, etc, etc, si toate astea de pe o zi pe alta, fara a se constata in viata reala respectivele modificari.

Asa ca, in fiecare an  imi propun sa nimeresc fix momentul  in care se face trecerea miraculoasa de la anul care tocmai se incheie la anul care tocmai incepe. Dar fix ca-n povestea (similara) cu Mos Craciun, si anu’ asta am ratat clipa de aur si m-am trezit la 22 de ani, fix ca ieri (alaltaieri ), la 21, cu mai nimic in plus, dar nici neaparat in minus, aceeasi persoana cu care vorbesc in oglinda in fiecare dimineata .

Singura parte buna e ca m-am lamurit ca nu exista Mos Craciun  si ca, uneori, 25 de minute valoreaza mai mult ca o lada de cadouri

Pregatiri

Nu mai sunt decat 5 zile si cateva ore (sau poate ca 6 zile fara cateva ore, cine mai tine socoteala?). Incerc sa ma abtin pe cat posibil de la liste, planificari si strategii, vizitat site-uri, comparat preturi, descoperit locuri si lungit liste. Da, daca ar fi dupa mine, avand in vedere ca e prima stampila de pe (noul si usor obtinutul) pasaport – cine a mai auzit sa stai 5 minute la coada la Pasapoarte? Unde e bucuria injurarii sistemului, a maraielilor cu functionaru’ public, unde e pasiunea, unde e crima de nervi? Cum sa apreciezi la adevarata valoare documentul oficial daca totul e civilizat, pus la punct si fara intarzieri penibile? – as vrea sa vad tot, sa fac tot, sa pot sa-mi derulez in cap fiecare pas al calatoriei ca sa fiu sigura ca n-am uitat nimic acasa si ca totul va fi in regula. Da, daca as putea, as planifica pana la ultimul minut fiecare din cele aproape 100 ore petrecute oficial in Londra. Ca sa fiu eu sigura.

Dar fiindca nu sunt de capul meu, si nici consultatii psiho nu sunt incluse in asigurarea de calatorie, listele s-au transformat in draft-uri, planificarile in “idei generale” si strategiile le-am sters pur si simplu de pe lista. Acum, in noua atitudine boema proaspat adoptata, as vrea o calatorie fara stresul vizitarii a x muzee- “Nu se poate sa mergi la Londra si sa nu vizitezi x”, fara bifarea in agenda virtuala a x locuri de ne-mai-vazut-ne-mai-intalnit, as vrea o calatorie la picior. Sunt constienta ca la stadiul de Junior Turist in  care ma aflu nu-mi permit nazurile de a ma trezi dimineata si a pleca incotro duce drumul, dar macar am dobandit o perspectiva mai light si mai less control freak (de parca asta ar fi posibil, dar in fine, sa visam).

Din toata euforia asta a iesit si ceva bun: am decoperit 2 parinti mai nebuni decat cei 3 copii ai lor, care au plecat in calatorie in jurul lumii. Mai multe detalii aici, unde gasiti toata povestea, poze din locurile pe care le-au vazut, planuri si planificari, cumparaturi si altele. Absolut minunat.

In alta ordine de idei, proiectele zac, editatul de CV-uri, asijderea, nu mai conteaza nimic decat saptamana viitoare.

“Iti dai seama ca mergem la Londra???”

Intrebari cu raspuns evident (sau nu)

Nu sunt o mare amatoare de lepse(?), dar, asa cum zicea si Mihai, daca vine de unde trebuie si mai am si de invatat, atunci in mod sigur va deveni mai favourite thing

Ce îţi place să faci atât de mult încât ai plăti pentru asta?

Sunt atatea lucruri care-mi plac si care pot fi cumparate, incat nu voi face viata mai usoara oamenilor care cauta idei de cadou

Dacă ai afla azi că mai ai de trăit exact 5 ani, ce ai face începând de mâine?

As lua toti banii de care as dispune si-as pleca sa vad toate locurile pentru care in mod normal n-am timp, sau bani, etc. Le-as spune te iubesc tuturor oamenilor importanti mie in fiecare zi(in speranta ca se poate recupera timpul pierdut), as planta un copac, as face scuba-diving(desi nu stiu sa inot si in general nu sunt prea prietena cu apa), mi-as cere iertare (unde si daca ar fi cazul), as termina arborele genealogic (nesimetric momentan), mi-as pastra o bucata de timp pentru voluntariatul meu scump si drag, si poate as conduce in fiecare zi.

Dacă ai câştiga un milion de euro neimpozabil, ai continua să faci ce faci acum?

In mod clar mi-as termina facultatea (intru satisfacerea ambitiei) si as considera ca am spatele asigurat suficient de mult ca sa incerc toate meseriile care mi-au trecut prin cap de-a lungul timpului, dar au fost categorisite along the way ca neplatitoare de trai decent.

Peste 15 ani, ce ai vrea să scrie pe prima pagină despre tine, în cel mai important ziar din ţară?

Poate numele

Ce vrei să spună prietenii tăi despre tine la ceremonia ta funerară?

“She was great”(in her own odd, sometimes stupid, ambitious, childish way)

Dar pe piatra ta funerară ce vrei să scrie despre tine?

Chiar atata imaginatie, n-am. Daca oamenii apropiati mie vor fi ca mai sus, atunci vor scrie exact ce trebuie.

Când erai mic ce le răspundeai celor mari la întrebarea: Tu ce vrei să te faci când vei fi mare?

Florareasa. Apoi am vrut sa ma fac balerina (dar nu te pui cu ambitiile parintilor), pictorita, doctorita (cu scrisul retetelor stateam cel mai bine), bucatar. Si am ajuns la Politehnica .

Ce ai face, dacă ai şti absolut sigur, dincolo de orice dubiu, că este imposibil să eşuezi?

As lucra in moda, design, CSR sau haute cuisine

Ce ai vrea să le spună copiii tăi nepoţilor tăi despre tine?

“Bunica voastra avea simtul umorului”.

Dacă ai putea acum să te proiectezi în viitor, în ultima zi a vieţii tale şi să îţi iei un interviu, care sunt alea 3 întrebări pe care ţi le-ai adresa?

Was it worth it?
Cat de bine s-ar fi putut daca ar fi fost “mai bine”?
Zambesti in continuare in fiecare zi?

Mai departe la Cris, Mirci si Tik

The monsters inside

Produsul plictiselii groaznice din seara dinaintea primului examen din sesiunea asta.

Daca asa arata mr.IEM (instrumentatie electronica de masura), va puteti imagina cum o sa arate Monstrul Microundelor? (soon to be born)

And now we wait

When in doubt, go classic

Stii ca a trecut mult timp de cand n-ai mai scris pe blog cand intri in cont si nu mai recunosti platforma . Concluzia asta am tras-o eu zilele trecute, cand, logandu-ma pentru aprobarea unui comentariu care a facut wordpressu sa strambe din nas degeaba, am vazut gri in fata ochilor de uimire. Cand, cum si pe mine de ce nu m-a anuntat nimeni? Oh, well, atata vreme cat nu e beta, tac malc. In caz contrar, am sa incep sa visez ca ma alearga alfabetul grecesc (ceea ce mi se si intampla, cateodata, cand sunt foarte obosita & am de invatat vreo balarie imputita).

Si ca sa nu ramana pentru posteritate ca am facut o promisiune si nu m-am tinut de ea, mi-am luat budinca de paste cu branza, smantana si usturoi in fata si m-apuc sa va povestesc (nota: sunt perfect constienta de faptul ca e un obicei ingrozitor sa mananci in fata calculatorului, ca sa nu mai vorbim nesanatos, dar pentru portia de sanatos din ultimul timp mi-oi permite si eu o amarata de budinca aburinda intre 2 batai de taste).

Aceste fiind zise, urmeaza 1zi/ultimele 2 saptamani.

Trezirea: Citeam undeva jurnalul unei ele si primul lucru care m-a frapat a fost ora de trezire:8.15.Nu-mi aduc aminte ultima data cand m-am trezit mai tarziu de 06.45, chestie care ma enerveaza la culme si care, speram ( cu mila lui Dumnezeu atotputernic), sa se intample maine dimineata. Daca nici studentii de la MIT nu se trezesc mai devreme de 07.30, eu de ce ar trebui s-o fac???

Scoala: Despre cum e viata la Politehnica v-am mai povestit in nenumarate randuri, si imi dau seama ca ar merita si ea, saraca, o categorie. Fiindca facultatea asta e in sinea ei o categorie aparte,  ar merita un tratament egal si pe blog. Nu vad de ce n-ar stii toata lumea cum e sa scrii cu manusi in maini la cursuri (bine, hai,  pana si sala de festivitati-unde, ati ghicit, singurele festivitati sunt examenele trecute -  e un pic mai calduroasa anu’ asta), bla bla, multe acronime pentru materii al carui rost nu-l inteleg nici cei care le predau, bla bla, oameni atat de blazati incat ar trebui trimisi intr-o tabara de spalat creiere, bla bla, lucruri complet pe langa ideea de a invata ceva practic, altceva decat multitasking, time management sau cum sa pui din ochi un rezultat. Ultimele doua saptamani au insemnat o lipsa de somn si de chef pe care n-as mai vrea s-o retraiesc ever again.

Pe drum: am constatat eu ca-mi vin cele mai multe idei. Si urmand sfatul de a le nota pe toate, am ajuns la infinite notite, franturi, fragmente, care ma asteapta pasnice in telefon, doar-doar oi avea timp si de ele. Curios e ca daca nu apuc sa le finalizez in cateva zile, mi se pare ca-si pierd din appeal- si asta e o soarta tragica pentru niste amarate de fragmente de idei.

~

Mi-a placut la nebunie initiativa asta, cu atat mai mult cu cat sunt mandra posesoare a unui munte de pungi pastrate inspre reciclare, care nu fac altceva decat sa se inmulteasca pe zi ce trece.”Pana aici!”, zic, punandu-mi  in cap un program in k+1 pasi de eliminare a obiceiurilor proaste. Baby steps, baby steps, dar eu n-am reusit nici macar o saptamana intreaga sa pastrez aceeasi punga in care sa-mi car sandvisurile la facultate. Dezolant. Dupa o clipa de evaluare a situatiei, am luat-o de la capat, doar nu m-o dovedi pe mine o punga. Astazi, sambata, I’m proud to announce ca am reusit cu succes sa pastrez aceeasi punga timp de 7 zile si ca preconizez s-o folosesc pana se rupe . Catalina- punga , 1-0.

~

De acu’ aproape juma’ de an, de cand am citit prima data despre asta, mi-a ramas inima la cursul de jurnalism narativ. Totul pornind de la povestirile din Esq, si de la faptul ca, daca as reusi sa produc o chestie macar oarecum asemenatoare, m-as considera zeul meu in viata. Singura problema: lipsa de cultura generala jurnalistica. Ca scriu eu dupa ureche pe un blog n-are nici in clin nici in maneca cu the real life, si ma indoiesc profund ca pot sa umplu atat de bine o scrisoare de intentie incat sa pot macar sa visez la asa ceva (ca sa nu mai vorbim de un  CV legat de domeniu). Enfin, citind ca in ianuarie incepe o noua clasa, am suspinat. Din nou.

~

Am vrut sa merg la Extins, si sa vad bradutul de la festival facut de Kinga Varga si Carla Szabo, si bradutul Irinei Marinescu-care-mi-place-mie-mult, si sa apuc sa calc si eu in magazinasul ala frumos din Pasajul Francez pe care l-am gasit intotdeauna inchis.Am vrut.

~

Ce legatura are clasicul cu tot ce e mai sus? Cand ruginesc incheieturile, nimic nu le unge mai bine ca ceva simplu, genuin si clasic

17.42

E 17.42 si pun pariu ca pana termin eu de scris se face 18.30. Daca intreaba cineva, rezolv din sutele de chestii de care ma plang ca n-am timp sa le rezolv, cand de fapt mi se face lene la jumatea drumului si m-apuc de chestii mai fun.

Tot n-am ajuns la oftalmolog, n-am terminat referatele pentru laboratoarele de peste 2 saptamani, nici intrebarile pregatitoare pentru ‘al de vineri si nici de citit {subnetting, VLSM si restul}. Catamai lenesa am devenit. (Nu ma intrebati ce cauta {} intr-un post, mi s-a parut complet normal sa le pun, ca sa inteleaga lumea ca toate fac parte dintr-o oala. Nu stiu cati au inteles, pentru cei carora nu le-a facut sens, sugerez un gugle cu multimi si poate o sa se lumineze de-acolo).

Am impartit azi spatiul vital din metrou cu doi tipi dubiosi (nu ca ar fi avut ei ceva distinctiv dubiosenic, ci asa mi s-au parut mie), prieteni intre ei, care aveau aceeasi esarfa. Aceeasi culoare, acelasi pattern, acelasi material. Si daca va intrebati despre ce esarfa e vorba, e uberpurtata esarfa in carouri alb-negru, care polueaza vizual pe oricine e suficient de atent s-o observe. Si tot n-am reusit sa inteleg cum te poti simti bine sa stii ca ai ceva ce poti gasi din 5 in 5 metri pe oricare. De ce as vrea sa-mi cumpar o esarfa (ca sa luam exemplul asta) cand in drumul meu as putea sa intalnesc 100 de esarfe la fel ca a mea? De ce as vrea sa fiu ca toti restul, chiar si printr-o chestie asa banala cum e o esarfa? Nu-nteleg si pace. Si nu-mi ziceti ca asta e esenta modei&trendurilor- imitatio humanum est, ca-mi iau jucariile si plec.

Intre timp s-a facut 18.05. Si ca sa nu-mi aud vorbe, promit solemn sa trec de 1/2 pagina la urmatorul post. E buna si promisiunea, nu ?

Monday, bloody monday

Mondays suck.