so many things to say,so little time to do it

Cred ca cel mai important lucru pe care l-am invatat in ultima vreme e ca viata nu merge asa cum ne-o planuim noi, in fiecare seara, inainte sa adormim. Cand eram mai mica, eram sigura ca atunci cand o sa fiu clasa a 7a am sa ma indragostesc pentru prima data, cand o sa trec a 11a o sa fiu suficient de mare ca sa fac ce vreau, si cand o sa fac 20 ani o sa fiu deja pe picioarele mele. Nu, in mod cert viata nu merge dupa planurile noastre.

You can’t always get what you want/And if you try sometime you find/You get what you need

Si daca primesti tot ce ai nevoie, nu mai ai nevoie de nimic altceva…

Am primit un ghid turistic al New York-ului. Impactul pe care o colectie de poze&indicatii ale unui oras pe care foarte probabil nu-l voi vedea in viitorul apropiat (desi imi doresc asta poate mai mult decat orice) a fost aproape la fel de mare ca primirea unei vize .

Si de azi sunt mandra mamica al unui mic baby care inca din scutece e o diva :))

Am luat atatea decizii proaste in decursul ultimilor (aproape) 21 de ani, mai multe decat degete la maini si la picioare. Cand ma gandesc la ele, cateodata mi se par proaste, cateodata mi se par exact ce aveam nevoie ca sa embrace directia cea buna (Nu poti sa consideri altfel decat “cea mai buna” pozitie, pozitia din prezent, fiindca nu vad ce sens ar avea sa-ti smulgi parul din cap gandindu-te la toate chestiile din trecut pe care nu le-ai facut bine sau la toate oportunitatile pe care le-ai ratat; evident, prezentul iti ofera best case scenario, in given ciscumstances).

Chiar asa, nu stiu cati dintre noi ar alege sa-si refaca viata complet, reparand toate lucrurile care ii deranjeaza din trecut. Conteaza , pana la urma, cum te simti in prezent. Ai risca senzatia din prezentul asta pentru o alta, dintr-un prezent in care tot trecutul tau e aranjat dupa placul tau? Nu cred ca mi-as asuma riscul sa descopar ca senzatia pentru care am luptat sa schimb tot e mai putin intensa decat originalul.

Cand am vrut sa dau la Poli, toti mi-au sarit in cap, “nu e facultate de fete”, “mai bine dai la comunicare”, etc, samd. Toate discutiile astea nu m-au facut decat sa ma indoiesc un pic de capacitatea mea de a lua decizii, si, normal, de decizia cu care aveam sa traiesc 4 ani. 2 aproape ca au trecut, e adevarat, cu bitchin’-ul de rigoare, dar n-au fost in nici un caz asa de rai pe cum (mi) se preconizau. Nu mi-as putea imagina viata in alt context, decat contextul asta creat de o decizie incapatanata de a demonstra ca pot, in care mi s-au oferit suficiente posibilitati din care sa pot alege , atatea, ca sa zic acum ca e bine. Si ca n-as schimba nimic.

Era doar un exemplu. Sunt momente in care deciziile pe care le luam ne afecteaza infinit in prezent, dar undeva spre minus infinit in viitor. Astea sunt deciziile peste care (crezi ca) treci cel mai greu, dar se dovedesc a fi cel mai putin importante.

Daca ai stii de la inceput toate minirutele pe care va trebuie sa le parcurgi pana sa ajungi la presupusul tau punct tinta, poate ca n-ai mai alege nici acelasi punct, si nici aceleasi rute; dar cum (nu toti) oamenii au abilitati de prevazut viitorul, tot ce poti sa faci e sa te adaptezi la deciziile pe care deja le-ai luat. Si sa speri ca o sa ai puterea sa le mai consideri bune si peste 10 ani.

Mood de primvara. Azi ai chef, maine nu, poimanie ti-e somn toata ziua. Ieri ai fost in gradina botanica si ti s-a facut dor de lalele (cum ar fi sa ai 100 de lalele? o gradina cu 100 de lalele/o vaza cu 100 de lalele/o camera cu 100 de lalele/orice, dar numai 100 de lalele sa fie ).

Vreau sa merg in Olanda, daca nici acolo n-am sa ma satur de lalele, e clar ca nu mai am scapare.

Adica asa cum eu nu sunt.

In cele 11 zile trecute de la ultimul post am reusit sa:

*supravietuiesc lipsitului de evenimente 1 Aprilie, care anul asta a trecut ne-simtit pe langa faptura-mi negustatoare de glume fara condimente

* ma refugiez pentru 2 zile la umbra nucului batran de tara, unde mi-am recuperat cateva ore pierdute de somn si unde am terminat o carte inceputa acu’ vreo luna (dar am terminat-o!)

*petrec un weekend asa cum numai prin povestirile frumoase pentru adolescenti cu capu’n nori si cu dragoste prin vene mai auzi

*merg la stand-up si sa-l vad si pe Teo (si-a meritat fiecare saptamana ratata din ultimu’ an)

*inteleg doua-trei chestii (nu mai multe) despre protocoalele de retelistica

*ma inverzesc de gelozie pentru o leapsa primita de cineva si de altcineva, si sa fiu incapabila sa onorez leapsa primita cu drag si spor.

Pur si simplu nu mi s-a furat niciodata nimic. Nu-mi aduc aminte nici un moment din trecutu-mi glorios in care sa-mi lipseasca actele dupa o excursie cu transportul in comun, sau banii din buzunar, sau boii de la bicicleta. Nu stiu cat de tare am sa supar karma jinxuind viitorul cu o astfel de informatie, dar cert e ca am fost crutata pana acum. Nu cred ca se pun gumele de sters pierdute prin clasele de liceu (inca nu vreau sa cred ca a fost o mana criminala la mijloc), nici furaciunea la cantar in piata, si nici “N-am sa-ti dau rest, ia si tu o bomboana”; sa fim seriosi, au patit-o altii mai rau .

Desi a trecut jumatate de viata de musca cu ochi verzi de cand n-am mai gustat viata virtuala, I’ll try to be more involved. Macar la ideea ca oamenii involved sunt recompensati cu drive-test-uri [glumeam, blogging is much more than that, pentru mine, cel putin ]

Credeti in dragoste?

Dragostea e sentimentul ala coplesitor care nu te lasa sa dormi, sau, in unele cazuri, te ajuta sa dormi asa cum trebuie. E lipsa aia de constrangeri, acel sentiment de go with the flow pe care toata lumea il are/l-a avut/o sa-l aiba. E sentimentul ala cel mai cel in jurul caruia s-au scris si se scriu cele mai frumoase povesti, cele mai frumoase cantece si care furnizeaza cei mai multi fluturasi/unitatea de stomac posibili.

Daca ma intrebi pe mine, toti cred in dragoste la nivel inconstient. Nu cunosc oameni care sa creada, sincer, ca vor trai singuri si neconsolati pana la adanci batraneti. Cei mai multi sunt convinsi ca exista cineva in lumea asta mare pentru ei, dar considera ca e mai bine pentru situatia de la momentul respectiv sa creada ca lumea e plina de porci si profitoare, ca sa nu iasa iar cu inima zdrobita.

Si se invart in jurul cozii, dictand cu incapatanare subconstientului ca nu vor, ca nu cred, ca nu le trebuie, pentru ca atunci cand le pune Dumnezeu mana in cap sa-si puna singuri cenusa in cap 100 zile lucratoare pentru ignoranta aratata.

E exact ca toata treaba cu credinta, dintr-un punct de vedere. E un gand care tine caldurice si induce o stare de bine. Pana la urma, vrei si ai nevoie sa crezi, fiindca altfel totul ar fi prea sec.

Raspuns: da, cred in dragoste. Poate ca nu intotdeauna la nivel oficial, dar acum imi dau seama ca e the best approach. Nu poti sa negi intr-o singura viata chiar toate adevararurile civilizatiei

Vorbeam datile trecute de vagi semne de masculinitate (adevarata) in peisajul romanesc autohton, si mi-am dat seama, greu ce-i drept, cat de putin seamana masculii de azi cu Idealul lor din timpurile de aur.

Ca sa fim seriosi, un barbat nu era barbat daca nu pleca la razboi, daca nu era “insemnat” (nu zicem “murdarit”, fiindca stim cu totii ca “murdarirea este buna”) de munca pe care taman ce-o prestase, un barbat nu era barbat daca nu deschidea usa trasurii din care iesea preaiubita mylady, daca nu avea par pe piept (eventual si in nas- fara ca asta sa fie considerat altceva decat un vadit semn de barbatie), daca nu avea preocupari intelectuale, daca nu era un domn…

Si-mi vin rapid in minte siluete metrosexuale cu sclipici pe piept, epilati si cremuiti (ba pardon, chiar si manichiuriti-sau manichiurizati) pana in varful degetului cel mic, care folosesc frecvent “saracie”(nu in sensul aprobat in limba romana) sau “baga-mi-as p*&%”, care se mangaie pe mult-crescuta burta si ragaie in public. O sa ziceti ca specimene d’astea populeaza Pamantul de milenii, dar parca acum sunt multi…

Din categoria “nu mai are nimeni nevoie de nobili”, sigur ca nu ne asteptam la o inviere a ordinelor cavalerilor medievali intr-un secol al vitezei (desi ‘acceleratiei’ poate ar fi formularea potrivita), dar parca prea sunt multi…cei care scuipa pe strada, cei care cred ca “Bunele Maniere” e o brosura pentru pension, cei care nu stiu sa citeasca (sau nu vor, sau “n-au timp”), cei pentru care nu exista decat “una mica”(if you get my drift ).

Parca prea sunt multi cei care nu mai pot/vor sa creada in valori (sau in ce am fost crescuti ca inseamna ‘valori’), cei pentru care “principii” e un concept legat de fizica ori matematica, cei care…,….,….,….

Si-atunci, cand gasesti un exemplar Exemplar parca-parca incep sa-ti straluceasca ochii si sa visezi cu ochii deschisi ca poate “nu toti barbatii e porci”, ca poate mai exista speranta… Zilele trecute un coleg imi zicea ca vrea o relatie serioasa. Ochii mi s-au cascat, parca vazusem fantomele din documentarele de pe Discovery. “Cum adica sa vrei relatie serioasa?” Imediat m-am gandit ca o fi vreun nou trend, s-o fi prins turma masculina ca asta place urechilor fraiere si am ridicat, ironic, o spranceana. Asteptam un comentariu pseudo-haios, din care sa-mi dau seama ca am avut dreptate.Si ghici ce? N-a aparut comentariul, si nici acum cand ma gandesc parca nu-mi vine sa cred ca poate sa fie asa, ca e asa (don’t get me wrong, sunt absolut entuziasmata ca mai sunteti, voi, aia, putinii, care va mai puteti apropia de “domni” si care sunteti atat de departe de “masculi”…dar uimirea ca am iesit din ‘normalitate’ m-a frapat).

Nu, nu sunt de acord cu feministele convinse care sunt decise sa-si creasca singure copiii facuti din florile din vitro, fiindca barbatii din ziua de azi n-au gene suficient de bune pentru ovulele lor extraordinare… Oricat de ciudat ar suna, chiar nu sunteti toti la fel…si feels extremely nice to feel it, once in a while.

Duminica seara. “Hai la film”, zic, hotarata sa nu plec din cinema fara sa ma infund in scaun mica-mica (asa cum am auzit ca face lumea la filmele bune, care impresioneaza bine de tot), la minunata productie cu 3 numerale in titlu, premiat si raspremiat peste hotare.

“Curiozitatea a omorat pisica”, imi ziceam, asteptand calupul publicitar de 10 minute anuntat la inceputul filmului. Amintirile ultimelor 2 filme romanesti vazute la cinema din aceeasi nemuritoare dorinta de a testa in propriile idei daca le face pielea doi bani, sau intr-adevar publicitatea makes the world go round –anume “Margo” si “Legaturi Bolnavicioase”, deja imi confereau oaresce emotii. Sa recunoastem: filmele romanesti “serioase” au un anume feel inconfundabil, un “ceva” care mie una imi rezoneaza intr-un fel total aparte fata de oricare alte productii neautohtone.

Nu fac critica de film. Cum nu fac nici alt gen de critici, pentru simplul motiv ca legatura emotionala facuta de un spectator X cu situatia/personajul Y, s-ar prea putea sa nu tina de succesul avut prin alte parti si nici de gandurile (poate cu totul si cu totul altele) ale scenaristului….to make a long story short, “o faza misto” poate sa ramana “o faza misto” chiar daca filmul e undeva sub “misto”.

Cu toate astea, demult nu m-am mai facut mica-mica intr-un scaun de cinema si demult n-am mai avut senzatia aia de “asa ceva nu se poate intampla nici macar la noi” (desi se intampla lucruri poate mai condamnabile), tot asa cum demult n-am mai trait o scena de film care sa-mi dea tremurat.

Am o singura curiozitate :oare pentru minunatul juriu strain o fi rezonat emotional in acelasi mod? Or fi inteles importanta folosirii a 15 figuranti care sa stea la coada la “Alimentara”, sau de ce toata sala in Romania e in delir in scena 1 la vederea celebrei sticle cu lapte, a tigarilor Assos si a cutiei de Ness pe pervaz?

~*~

Ce legatura are titlul cu toata treaba mai sus mentionata? Picture this: end of the movie, partea din sala cu neuroni si sentimente si un pic de amintiri- amutita, tacere deplina….. in care se aude ca pe stadion: “Ce saracie de film!”. (Pentru publicul cititor care nu cunoaste genul asta de limbaj, primata care taman urlase vroia sa zica in felul lui ciudat ca a pierdut seara degeaba, fiindca filmul a fost sub asteptarile domniei sale.)

Paradoxal sau nu, dar cred ca numai un roman putea avea o astfel de reactie…..

Am fost zilele trecute la doua din conferintele organizate in cadrul Olimpiadelor Comunicarii (nu stiu cati ati auzit de acest…..”event”, dar culturalizati-va cu linku’, ca merita).

“Primele 300zile-de la junior in PR la strateg”: o conferinta extrem de utila si clara despre cum e sa lucrezi in PR, ce vor oamenii aia de la tine, ce se astepta sa stii si ce ar vrea sa poti invata. Lamuritoare din foarte multe puncte de vedere, conferinta a fost un prilej foarte placut sa constat ca domeniul care ti se potriveste poate foarte bine sa nu fie cel pe care l-ai studiat: dna Adela Jansen, secretar general al unei banci, nu zicem care ca nu facem ‘company placement’ , e de profesie inginer automatist. That made my day.

Insa conferinta despre care vroiam sa va vorbesc se numeste simplu:”Blogul care te ‘angajeaza” in comunicare”…Nu stiu cati dintre voi s-au gandit ca ar putea fi angajati prin intermediul blogului pe care-l (intre)tin, dar cert e ca astfel de minuni se pare ca se intampla. La fel de curioasa sunt cati dintre voi au considerat pana acum blogul “un instrument de comunicare” si nu o fila de jurnal personal in format online…sau cati si-au pus intrebarea “De ce sa-mi fac tocmai EU blog? Am I that special?”. Nu va spun o noutate prin faptul ca forma, continutul si mesajul post-urilor conteaza, la fel cum conteaza si grupul tinta al cititorilor (actuali sau potentiali) ai blogului tau. Sigur ca accentul s-a pus pe blogurile de comunicare (adica, intrucatva specializate in comunicare, ca domeniu, si mai putin diary-related) si cum te pot ajuta ele sa ajungi acolo unde vrei .

Cristian Manafu, Antonio Eram, Ionut Oprea si Razvan Crisan au fost cei care au prezentat cateva dintre punctele-cheie ale un blog care te ‘angajeaza’ in comunicare…..(nu-l uitam pe Mihai Morar—s-a vazut de departe moderarea unui om de radio cat de faina poate fi ).

Nu cred ca pot rezuma conferinta decat in cateva cuvinte: utilitainment, motivatie, originalitate, feedback.

Acestea fiind zise:tu de ce ai blog? (sau de ce ti-ai face?)

Am fost apostrofata zilele trecute ca scriu prea…personal….Asa ca o sa va povestesc astazi despre un film. In asteptarea minunatelor rezultate ale minunatului examen, am avut placerea de a ma vedea in fata tvului…si marturisesc ca mi’era dor de un film(a se citi “bun”)…am prins o bucata semnificativa din “National Treasure”..si kiar mi s’a parut ok.Adik mai “catchy” decat obisnuitele productii incadrate la “aventura”..si destul de bine realizat…[da,imi plac povestile cu indicii&harti(the kid within )].Surpriza a venit in schimb de la productia cu nr2(ca doar nu credeati ca un rezultat se poate da intr’o ora ,nu?)…un film frantuzesc(nu m’am putut bucura de melodioasa limba, avand in vedere ca erau melodii de fond mult mai importante(nu dam nume)….”Si j’etais elle”…dupa primele 30 minute m’am cam lamurit ca e un nou film din categoria “Ce’si doresc femeile”,”Doamna Doubtfire,taticul nostru trasnit” si restu’ filmelor de transfigurare peste noapte intr’un individ de sex opus (de data asta,un El transformat intr’o Ea).

Remarca de mai sus era doar pretextul…bineinteles..

Ce ai face daca ti s’ar da sansa ca pentru o zi sa fii barbat(respectiv femeie)? Te’ai razbuna pe toti fostii, impuindu’le capu’ cu idei muieresti, sau pe toate fostele, facandu’le de ras in fata tipilor….? Sau ai profita de ocazie sa afli de ce e atat de des spus ca “Femeile vin de pe Venus, barbatii de pe Marte”?Cred ca fie tipi, fie tipe, ar fi ,o vreme cel putin ,destul de dezorientati in pielea celuilalt. Sunt totusi lumi diferite si oricat de mult ne place sa credem ca facem parte din aceeasi specie, cateodata viata ne demonstreaza ca e doar un temei biologic…cateodata.[subliniez]

Daca as putea sa fiu o zi in “papucii” unui tip….cred ca as incerca sa aflu ce iubesc/cauta sa iubeasca la o femeie…si poate ca as profita de prietenia aia stransa pe care baietii nu de putine ori o au…as fi curioasa sa vad cum e sa bei 3 beri si sa nu simti nimic ) ,ce teribila senzatie poate sa fie sa pleci cu scartz intr’a doua, cu ce ne incalzeste un meci de fotbal si ce e so darn captivating la jocurile de strategie??…..

Postu’ asta e deschis…sunt curioasa voi ce ati face cu sansa asta….