De la metrou

Povestea incepe romantic cu un metrou numit Bratislava, la 07.18 fix pe peronul de la Timpuri Noi. De ce romantic? Fiindca asta a fost adjectivul care mi-a sarit in cap ascultand in casti Cu tine si incercand sa tastez fara sa mi se altereze ideile din cauza melodiei.

In oridinea statiilor de pe cartela:

*la Unirea au urcat doi pusti de liceu (un el si o ea) care intarziau la prima ora. Daca te uitai la parul ei lung si perfect drept (semn de minute intregi de lucru manual cu placa inabusita) era evident de ce intarziau. Inaltuta, slabuta in stilul usor atletic in care s-aseaza bine carnea pe oase, blugi, pulover alb si adidasi. Si nu orice fel de adidasi, ci d-aia care se purtau cand eram noi in generala/liceu, cred ca se numesc running shoes. Un pic ciudata combinatia, dar nu te pui cu generatia tanara. Si taman cand admiram suavul roz din machiaj (care in mod uimitor n-o facea pitzi, ci doar asortata in stil sport), reuseste dintr-o apasare de buton sa-mi distruga vaga parere de sort-of-bine pe care o conturasem de la plecarea metroului de Gara pana la pornirea metroului de Industriilor: asculta pe speakerul telefonului house.Pentru cine crede ca manele la maxim intr-un metrou aglomerat pot sa-ti distruga ziua, sfatuiesc repetarea experimentului cu house. Garantez 2 zile stricate.

*undeva intre povestea de sus si povestea de mai jos am remarcat ca si statia de metrou Politehnica are acum plasme/LCDuri sau ce-or mai fi alea.

*drumul de intoarcere imi pregatise alta surpriza: la Poli ajunge langa mine un tip la vreo 30-35 ani. Vede pe fata mea cuvintele magice “pagini aurii” pe care probabil le am afisate in fiecare zi, si ma intreaba: “Ca sa ajung in Pipera, tre sa cobor la Eroilor?”. Cine ma cunoaste stie execrabila mea cultura geografica si, mai mult decat atat, completa necunoastere de navigare pana in Pipera cu metrou’. Nici pe ce linie era n-am avut idee. Dupa ce-mi explica el cum ca tre’ sa ajunga la Victoriei, unde schimba, ii indrept pasii catre linia 1, 2 sau cat o mai fi aia de la Eroilor care duce spre Gara. Si ca pachetul sa fie complet, zice un “sarut mana” perfect echilibrat (semn clar al apartenentei la zona geografica inconjuratoare/ {Bucuresti} ) si-mi zice : “De 15 ani n-am mai mers cu metroul”. Ha, nu pot sa-ti spun cate ai pierdut, zic in gand. Grabit, imi mai tranteste un “Multumesc mult, o zi buna”, ca sa ma inmarmureasca de tot.

*traversez peronul in eterna directie Unirea, destinatie Timpuri Noi. Inca bulversata de atata bun-simt pe metru patrat, ma asez intru asteptare. In fata mea, 3 fete abia intrate la liceu. Dintre care o pereche de gemene. In prima instanta n-am prins decat cum colegii lor baieti s-au holbat minute in sir la ele cand s-au sarutat in spatele clasei (ele, gemenele). Si ma intreb: voi v-ati putut satisface aceasta ascunsa fantezie in atat de frageda adolescenta? Numai mie mi s-a zbarlit parul pe ceafa ca 2 pustoaice de liceu pot sa faca chestia asta de show? (dupa 5 minute petrecute aproape in totalitate cu gura cascata si holbandu-ma  la cele 3, mi-am dat seama ca sunt colege de clasa cu frati-miu. Cica sa-i trimiti la scoala).