so many things to say,so little time to do it

Ce? Chestia aia nasoala care incepe in mai/iunie pt cei care nu mai sunt la liceu (nu-i pronuntam numele, ca sa nu stricam juju si karma blogului).

Bye-Bye, so long, fair well, adios timp normal pentru facut chestii normale de oameni la 21 de ani (hai, merge si 20 sau variantiuni pe aceesi tema). Welcome timp pierdut pe invatat teorii teoretice complet inutile creierului plecat in vacanta, welcome nopti dormite la mica intensitate (si amplitudine, de ce nu), welcome cearcane si dureri musculare (intotdeauna m-am intrebat ce legatura au durerile musculare cu efortul intelectual, dar se pare ca sunt strans legate. La mine, cel putin. )

De fapt, ce ma oftica cel mai mult e ca mi-am pierdut timpul de motait in fata vreunui articol/post haios si ca nu detin calculator personal cu care sa-mi iau portia de virtual life when & how I want it. Cand am sa am laptop am sa fiu probabil femeie serioasa&ocupata, care n-o sa-si mai faca timp decat de grown-up reading si abia atunci o sa fie totul pierdut in directia asta.

Dar pana atunci…mai trece apa pe Dambovita

Cred ca cel mai important lucru pe care l-am invatat in ultima vreme e ca viata nu merge asa cum ne-o planuim noi, in fiecare seara, inainte sa adormim. Cand eram mai mica, eram sigura ca atunci cand o sa fiu clasa a 7a am sa ma indragostesc pentru prima data, cand o sa trec a 11a o sa fiu suficient de mare ca sa fac ce vreau, si cand o sa fac 20 ani o sa fiu deja pe picioarele mele. Nu, in mod cert viata nu merge dupa planurile noastre.

You can’t always get what you want/And if you try sometime you find/You get what you need

Si daca primesti tot ce ai nevoie, nu mai ai nevoie de nimic altceva…

Am primit un ghid turistic al New York-ului. Impactul pe care o colectie de poze&indicatii ale unui oras pe care foarte probabil nu-l voi vedea in viitorul apropiat (desi imi doresc asta poate mai mult decat orice) a fost aproape la fel de mare ca primirea unei vize .

Si de azi sunt mandra mamica al unui mic baby care inca din scutece e o diva :))

Post-ul e despre fete, cu singurul amendament ca ultravioletele sunt cele care mi-au lipsit cel mai mult in ultima vreme. Rain sucks, mai ales cand nu stai in acelasi aparament cu cine-ai-vrea-sa-stai si n-ai altceva de facut decat sa dormi, Singura.

Au trecut aproape 4 ani de cand ne-am cunoscut, noi, cele 4 foste colege de liceu, actuale prietene-de-ocazie (oricat de deplorabil ar suna, nu e ceva rau si indezirabil, e ceva ce-ti place, dar se intampla rar). Cand ne-am cunoscut, putinele probleme pe care le aveam se rezumau la orele de mate cu stim-noi-cine, la chiulurile in Bucur si zilele de nastere. Intre timp, toate astea s-au amplificat in referate de practica, lipsa de timp liber, impartit intre prieteni si prieten, si genti (nu puteam sa uitam gentile, nu ? ) . Si fix ca o baba melancolica pe langa care mai are un pic si mai trece un an, ma uitam retrospectiv prin comparatie la ce-am fost si ce-am ajuns. Si nu pot sa zic deloc ca nu mi-a placut prezentul asta in care fiecare e linistita&happy, cu cineva de mana si planuri de viitor in cap. Growing up isn’t so bad after all…

Si fiindca tot am ajuns la o varsta, ma napadesc intrebarile. Intrebarile care se nasc inevitabil atunci cand observi evidente conexiuni cu necunoscute. Fie ele colege cu care n-ai avut ocazia sa socializezi pana acum, fie ele bloggerite peste care dai intamplator, in general persoane cu care interactionezi tangential si complet din intamplare. Come on, numai eu-mi zambesc complice cu te miri cine ? (zambet= orice actiune de interactionare, din viata reala sau nu ). Nu ca m-ar macina prea tare raspunsul, dar am cateodata impresia ca ori am un noroc nebun la a cunoaste purely coincidental tipe foarte misto, ori am o minte usor bolnava (nu in directia aia! )