so many things to say,so little time to do it

Ca intotdeauna, excursia in Belize cu ocazia sfintelor sarbatori a decurs bine. Atat de bine cat putea sa decurga o excursie pe meleaguri calduroase si foarte foarte frumoase, cand restul lumii dardaie de frig si ploaie. As putea chiar sa zic ca m-am bronzat un pic. Intotdeauna mi-am dorit sa fiu bronzata in mijlocul unui anotimp in care restul lumii e alba ca…zapada(comparatia cu branza mi se pare prea olfactiva). Bronzul ala adevarat, nu simulacrul ala de cateva sute de mii de solar, nu de alta, dar am suficiente alunite as it is. Ma pot lipsi de skincancer.

Soare, mare, Caipiroshka (ce? vodka nu merge cu statu’ la soare? si ce daca). Suna bine pentru o sarbatoare atat de puternic religioasa, care la noi are in plan mers la biserica, luat Lumina, adus Lumina acasa, (eventual) mancat, culcat, trezit, Hristos a-Inviat, mancat, culcat, mancat, culcat….probabil mi-ar fi fost foarte bine in Belize.

Numai ca nu mi-a fost (v-am speriat pentru o secunda, ha? ).The same old drill de 21 de ani incoace, fix cum l-am descris mai sus (nu reiau, atata “culcat” pe metrul patrat incepe sa sune dubios). Anul asta nici macar n-am mai apucat sa trimit sutele de carti postale virtuale (de ce le mai zice carti postale?) pe care deobicei le trimiteam lungii mele liste de prieteni, colegi de work, de facultate, de liceu, etc. (Sa nu uitam sa-i multumim, pe aceasta cale, minunatului virusel care s-a infiltrat in minunatele mele fisiere si care nu-mi lasa aplicatiile sa se conecteze la net. Manca-te-ar antivirusu’!)

Si unde pui ca nici macar nu m-am ingrasat. Din pacate.

Privim acum cu lene si desconsiderare catre viitorul apropiat, in mod exceptional presarat cu 4 examene+1 lucrare+1 partial+1 proiect, in contextul in care calculatorul meu merge dupa fabrica de crosetat fum. This will be fun. Cred ca ma voi duce sa ma plimb cu vaporasu’ prin Herastrau, sa vad ce-a pierdut omenirea timp de 50 ani. Politehnica can wait. As it always does.

Inainte sa-mi insiruiti toate simptomele care nu va lasa sa dormiti noaptea, trebuie sa stiti ca diagnosticul a fost deja pus. Pacientul: ETTI, sau, pentru necunoscatori, Facultatea de Electronica, Telecomunicatii si Tehnologia Informatiei.

Cu totii stim povestile despre conditiile din Politehnica- unii le si traiesc, dar asta e partea a doua. Asa ca, se cer solutii la probleme de cand lumea. Primul pas: identificarea problemelor principale.

In scopul mai sus amintit, 311 studenti au raspuns intrebarilor unui chestionar care spera sa ne arate imaginea autentica a invatamantului din ograda proprie, imagine de care ne izbim zi de zi si care se pare, ne deranjeaza numai pe noi.

And the winner is….”programa si orarul”. Aceasta se pare ca e una din cele mai mari bube ale Electronicii, cot la cot cu secretariatul, relatia profesor-student (intocmai ca-n zicala “despre morti, numai de bine”, asa putem descrie si aceasta demult defuncta-daca existenta vreodata, relatie), sistemul de predare, informatii si taxe, si, cum puteam omite, conditiile din facultate.

Daca 50% din cei 311 au ajuns la concluzia ca proportia in care materia e in concordanta cu piata muncii si realitatea e 30-59%, am primit asigurari calduroase ca procentul simpatizantilor acestei idei este invers proportional cu procentajul suprapunerii materie-realitate.

Se pare, in schimb, ca in cele mai multe cazuri profesorii dau dovada de profesionalism si competenta, si evalueaza cunostiintele in mod obiectiv; fiecare padure isi are uscaturile ei, totusi…

Un pic sub jumatate din cei 311 cred ca volumul de informatie din cadrul cursurilor este mare. MARE, adica.

Ca dotarea corespunde in mica masura necesitatilor predarii si asteptarilor studentilor (care, apropo, au fost foarte socati in primul an sa vada draperii murdare si rupte; acum, draperiile murdare si rupte sunt ultima lor grija, e doar ceva din decor), asta nu mai e o noutate pentru nimeni. Conteaza prea tare ca de sub scaune ranjesc la tine paie uscate? Nu, ar trebui sa fim recunoscatori ca facultatea ne da ocazia sa luam contact cu lucruri “vintage”. Recunostinta care te tine pana ajungi in corpul A, unde numai inceputul primaverii si Zana Maseluta au acoperit, in sfarsit, geamul care a stat spart toata iarna, exact langa C100 (cum, care e C100? sala aia in care n-ajunge caldura niciodata).

Atitudinea personalului tehnic-administrativ(secretariat, tehnicieni, portari, gestionari, etc) cica e “necorespunzatoare” pentru 35% din 311. Om frecventa alta facultate, dar speciile astea de personal, mai rar pe la noi. Exceptand secretariatul, cu faima lui cunoscuta peste mari si tari, tehnicieni, portari, gestionari….nu vazut, nu comentat.

Si acum, my favourite part: “Structura orarului permite studentului sa beneficieze de timp liber……….”. Ati ghicit: CATEODATA. Din punctul meu de vedere (oi fi priveligiata si ar trebui sa tac?), multe hibe la mine-n orar n-am vazut. Eh, 2ore pauza acolo, sunt in interesul studentului, sa se refaca fizic si intelectual ;). Cateodata ala e o combinatie de orar cu pauze, materii care iti cer mai mult decat iti dau, materii care iti cer cat iti dau, dar iti dau prea mult, si materii care iti cer atat cat trebuie, dar au facut greseala sa fie surori cu cele de mai sus.

Despre conditiile de camin, “numai de bine”..e suficient sa treci prin fata caminelor ca mirosul, tamplaria si the sneakpeaku’ dinauntru iti vor face imaginea corespuzatoare. Daaaar, au oamenii interfon? Au .

Cum zicea cineva odata, stilul asta de supravietuire in conditii ….in astfel de conditii, ne va folosi. Intr-adevar, viata e mult mai roz dupa Politehnica

Am luat atatea decizii proaste in decursul ultimilor (aproape) 21 de ani, mai multe decat degete la maini si la picioare. Cand ma gandesc la ele, cateodata mi se par proaste, cateodata mi se par exact ce aveam nevoie ca sa embrace directia cea buna (Nu poti sa consideri altfel decat “cea mai buna” pozitie, pozitia din prezent, fiindca nu vad ce sens ar avea sa-ti smulgi parul din cap gandindu-te la toate chestiile din trecut pe care nu le-ai facut bine sau la toate oportunitatile pe care le-ai ratat; evident, prezentul iti ofera best case scenario, in given ciscumstances).

Chiar asa, nu stiu cati dintre noi ar alege sa-si refaca viata complet, reparand toate lucrurile care ii deranjeaza din trecut. Conteaza , pana la urma, cum te simti in prezent. Ai risca senzatia din prezentul asta pentru o alta, dintr-un prezent in care tot trecutul tau e aranjat dupa placul tau? Nu cred ca mi-as asuma riscul sa descopar ca senzatia pentru care am luptat sa schimb tot e mai putin intensa decat originalul.

Cand am vrut sa dau la Poli, toti mi-au sarit in cap, “nu e facultate de fete”, “mai bine dai la comunicare”, etc, samd. Toate discutiile astea nu m-au facut decat sa ma indoiesc un pic de capacitatea mea de a lua decizii, si, normal, de decizia cu care aveam sa traiesc 4 ani. 2 aproape ca au trecut, e adevarat, cu bitchin’-ul de rigoare, dar n-au fost in nici un caz asa de rai pe cum (mi) se preconizau. Nu mi-as putea imagina viata in alt context, decat contextul asta creat de o decizie incapatanata de a demonstra ca pot, in care mi s-au oferit suficiente posibilitati din care sa pot alege , atatea, ca sa zic acum ca e bine. Si ca n-as schimba nimic.

Era doar un exemplu. Sunt momente in care deciziile pe care le luam ne afecteaza infinit in prezent, dar undeva spre minus infinit in viitor. Astea sunt deciziile peste care (crezi ca) treci cel mai greu, dar se dovedesc a fi cel mai putin importante.

Daca ai stii de la inceput toate minirutele pe care va trebuie sa le parcurgi pana sa ajungi la presupusul tau punct tinta, poate ca n-ai mai alege nici acelasi punct, si nici aceleasi rute; dar cum (nu toti) oamenii au abilitati de prevazut viitorul, tot ce poti sa faci e sa te adaptezi la deciziile pe care deja le-ai luat. Si sa speri ca o sa ai puterea sa le mai consideri bune si peste 10 ani.

Mood de primvara. Azi ai chef, maine nu, poimanie ti-e somn toata ziua. Ieri ai fost in gradina botanica si ti s-a facut dor de lalele (cum ar fi sa ai 100 de lalele? o gradina cu 100 de lalele/o vaza cu 100 de lalele/o camera cu 100 de lalele/orice, dar numai 100 de lalele sa fie ).

Vreau sa merg in Olanda, daca nici acolo n-am sa ma satur de lalele, e clar ca nu mai am scapare.

Ziceam mai demult ca suntem atrasi de persoane imperfecte, pe care credem ca le putem duce, cu multiplele calitati din dotare, cu n*k trepte mai sus pe scara perfectiunii. Ca sunt persoane care-si doresc cu tot dinadinsul sa schimbe ce le-a placut initial, intru satisfacerea egoului personal, (nici acum) nu ma indoiesc. Ca pot exista relatii din care sa iesi in fix aceeasi forma de defecte+calitati cu care ai intrat, asta n-o mai cred.

Sunt relatii care te schimba, sunt relatii care nu. Dar avand in vedere cat de mic si neglijabil e numarul relatiilor din care nu poti invata chiar nimic, majoritatea relatiilor te schimba. Si n-o fac fiindca esti wus, sau fraiera, sau fiindca nu esti suficient de tare sa-ti impui toate punctele de vedere si sa nu cedezi absolut niciodata….te schimba fiindca….asa se intampla.

De cele mai multe ori, cu cat faci mai tare pe scorpia/scorpionul, cu atat mai devreme te vei trezi intr-o cu totul alt state of mind decat ala cu care erai obisnuit. Vei fi dispus sa incerci si alte lucruri (desi esti un gigicontra binecunoscut), sa nu te mai simti incomplete daca nu ai tu ultimul cuvant (desi asta era trademarkul tau cel mai de pret), sa incepi sa depinzi de celalalt atat de mult incat chiar sa inceapa sa-ti placa (desi chestia asta avea pana acum o cu totul alta conotatie si era chiar indezirabila). Si unde pui, cel putin jumatate din toate astea se vor intampla fara ca vreo mana criminala sa-ti planuiasca metamorfoza pas cu pas, chiar fara nici o astfel de dorinta din partea celuilalt.

Si ai sa te trezesti intr-o dimineata si-o sa-ti dai seama ca nu se poate sa treci mai departe fara sa te schimbi si ca cel mai greu lucru posibil ar fi sa continui sa te descoperi pe tine, cand tot ‘tu’-ul se schimba constant. Atunci lucrurile o sa ti se para mult mai usoare, nu de alta, dar macar ai cu cine sa le imparti

Adica asa cum eu nu sunt.

In cele 11 zile trecute de la ultimul post am reusit sa:

*supravietuiesc lipsitului de evenimente 1 Aprilie, care anul asta a trecut ne-simtit pe langa faptura-mi negustatoare de glume fara condimente

* ma refugiez pentru 2 zile la umbra nucului batran de tara, unde mi-am recuperat cateva ore pierdute de somn si unde am terminat o carte inceputa acu’ vreo luna (dar am terminat-o!)

*petrec un weekend asa cum numai prin povestirile frumoase pentru adolescenti cu capu’n nori si cu dragoste prin vene mai auzi

*merg la stand-up si sa-l vad si pe Teo (si-a meritat fiecare saptamana ratata din ultimu’ an)

*inteleg doua-trei chestii (nu mai multe) despre protocoalele de retelistica

*ma inverzesc de gelozie pentru o leapsa primita de cineva si de altcineva, si sa fiu incapabila sa onorez leapsa primita cu drag si spor.

Pur si simplu nu mi s-a furat niciodata nimic. Nu-mi aduc aminte nici un moment din trecutu-mi glorios in care sa-mi lipseasca actele dupa o excursie cu transportul in comun, sau banii din buzunar, sau boii de la bicicleta. Nu stiu cat de tare am sa supar karma jinxuind viitorul cu o astfel de informatie, dar cert e ca am fost crutata pana acum. Nu cred ca se pun gumele de sters pierdute prin clasele de liceu (inca nu vreau sa cred ca a fost o mana criminala la mijloc), nici furaciunea la cantar in piata, si nici “N-am sa-ti dau rest, ia si tu o bomboana”; sa fim seriosi, au patit-o altii mai rau .

Desi a trecut jumatate de viata de musca cu ochi verzi de cand n-am mai gustat viata virtuala, I’ll try to be more involved. Macar la ideea ca oamenii involved sunt recompensati cu drive-test-uri [glumeam, blogging is much more than that, pentru mine, cel putin ]