so many things to say,so little time to do it

Din categoria cartilor cu titlu lung si inspirational, care deindata ce le vezi proptite la sectiunea bestseller din Diverta simti o puternica inclinatie a fiintei tale intru cumparea si devorarea creatiei cu pricina, astazi vorbim despre Legea atractiei.

Daca si voi credeti, exact asa ca mine, ca e vreo noua sclipire in domeniul relatiilor dintre sexe a vreunui alt cercetator britanic, ne inselam amarnic. E vorba despre fericire.

Cine a descoperit treaba asta si toti cei care au preluat-o, cred ca nu poti atrage in viata decat lucruri asemenea celor pe care le simti. Pe romaneste, daca vei gandi pozitiv si vei vizualiza toate lucrurile frumoase pe care ti le doresti, acestea , mai devreme sau mai tarziu, te vor gasi prin spatiu si se vor lipi de tine ca un magnet.

Pana la urma, ideea e simpla: daca nu faci altceva decat sa vezi partea plina a paharului (oricat de mica ar fi ea), gandul ca ea exista te va motiva la un moment dat sa te ridici si sa-l umpli mai mult….daca refuzi sa crezi in rau, e ca si cum el n-ar exista, nu ?

Asa s-au nascut carti, discursuri si wokshopuri, si, asa cum ii sta bine Hollywoodului, un film. Trailerul nu m-a lamurit daca mi-as dori cu adevarat sa cedez atata energie Universului incat sa caut filmul si sa-l urmaresc. Cert e ca toata harababura pseudo-sectanta din jurul acestei idei (oarecum logice si oarecum probabile) a adus in prim-plan ‘cel mai bun mod de a-ti vizualiza viata asa cum vrei tu sa fie ‘: the vision board.

Nu stiu altii , dar eu am fost totdeauna de partea listelor. Daca am o lista in mana, lumea imi pare cu mult mai organizata si chiar un plan pe termen lung, mai realizabil. Acest vision board insa, e tot ce ti-ai putea dori de la o lista, intr-o cu totul alta dimensiune. O colectie proprie de dorinte, de vise, sau de bucati din toate astea, adunate in asa fel incat sa te trezesti dimineata cu un scop precis, si anume sa te faci fericit.

Poate ca e doar vreo scorneala cu efect placebo a vreunui psiholog ratat care a citit prea multe carti de self-improvement, poate ca e adevarat. Avand in vedere ca e una din acele lucruri ale caror veridicitate nu poate fi demonstrata decat de fanii ei, nu ramane decat sa ma decid de care parte a baricadei sunt. Oricum ar fi, putin optimism nu strica nimanui

Sigur, o sa spuneti ca poti iubi o femeie pentru 1000 de motive, tot atatea cate te pot face sa spui “nu merita”, dar ce e intr-adevar special la o femeie nu se vede nici macar atunci cand ai impresia ca stii ce cauti. Si cum rareori poti avea o astfel de impresie, nu-ti ramane decat sa aplici ce stiau si grecii, si egiptenii, si tot restul de dupa ei, si anume ca o femeie e “altceva” si trebuie tratata ca atare.

Zice-se, diferentele dintre femei si barbati sunt rotile care invart lumea in sensul normal, corect, obisnuit, traditional, etc. Cu toate ca multi au incercat sa spulbere farmecul necunoasterii dintre sexe, tre’ sa recunosti ca nimic nu se compara cu nodul din gat de la prima intalnire, cand gandesti tot ce spui si trebuie sa spui numai ce gandesti. Tot ce urmeaza nu e decat desfasurarea clasica a unei intrigi bine construite.

Cu toate astea, sunt femeile atat de diferite de barbati? De la pantaloni incoace, visul fem(iniste)eilor de pretutindeni e egalitatea dintre sexe, intru nediscriminarea purtatoarelor de tocuri. Smacuiala, manichiura si tendintele metrosexualilor tot inspre o “tot-o-apa-si-un-pamant-suntem,-din-niste-puncte-de-vedere” duc. Si cu toate astea, nimic nu e asemanator, desi seamana tot.

Ce au femeile si barbatii nu? Tendinta exagerata de a colectiona obiecte din textile, de a-si exersa cat de des posibil faimoasa miscare din incheietura (e vorba de golitul cardului, pentru cei cu idei nastrusnice), impulsurile de necontrolat care le imping sa-si dea ultimii bani pe-o geanta, sedintele infinite de shopping, dorinta de a fi mai frumoase ca oricare dintre foste, colectiile de pantofi. Daca n-ai vazut o femeie in fata unei vitrine, cu ochii sclipind fix in directia obiectului pe care si-l doreste, da fuga pana la mall, ai sa gasesti cu sutele. Si abia dupa ce pleaca victorioasa cu punga cartonata fluturand trufas pentru ofticarea tuturor posibilelor doritoare, ai sa vezi cu adevarat ca exista un motiv pentru care suntem dotati diferit. Barbatilor chiar nu le sta bine in pantaloni mulati.

De ce “ofticosu roade osu’ “(sau mai bine zis, de ce roade ofticosu’, osu’): raspunsul acestei intrebari este extrem de simplu, cu atat mai mult cu cat o analiza putin profunda a situatiei ne demonstreaza ca doar atat a mai ramas (in speta osul), dupa ce toti ceilalti s-au batut pe ciolanul succesului. Ofticosu’ stie ca rosu’ oaselor nu e bun pentru dinti, dar n-are ce face si continua.

Simptome: Desi nu detine intotdeauna bucata de os to prove it, Ofticosu’ e usor de recunoscut dupa mutra acra din dotare, dupa replicile monosilabico-acide, privirile in gol si mustacitul pe sub mustati. Nu e tocmai o companie placuta, dar are o scuza: vrea sa fie mai bun. Chiar daca oftica lui nu e intotdeauna jusificata pentru marele public, si chiar daca de cele mai multe ori e strans inrudita cu invidia, ramane trademarkul sau cel mai de pret (daca il cautati in CV, se ascunde sub denumirea de “perfectionist”). E benzina lui fara plumb, motorina lui de toate zilele, bio-carburantul si orice din categoria asta….daca n-ar fi oftica, s-ar usca. Ah, si daca il intrebi, o sa spuna intotdeauna: “Eu? Eu nu sunt ofticos. Imi place doar sa fiu cel mai bun”.

Efecte secundare: Consumand toata energia intru ofticare, nu mai ramane decat prafu’ de pe toba pentru restul de activitati. Motiv pentru care ciclul ofticarii e continuu, ca si maldarul de idei/situatii/realizari pentru care se considera mai prejos.

Oftica este poate unul din putinele sindroame care isi lasa victima cu incapacitatea vorbirii. Fiertura dinauntru e prioritara Ofticosului, motiv pentru care toate relatiile cu exteriorul sunt terminate. “Aha”, “ihi” si diverse alte icnete din aceeasi agama sunt deobicei un bun semnal al contaminarii.

Tratament: Clinicile de dezofticare, intocmai precum cele de dezintoxicare, propun metode de tratament in pasi mici, dar siguri, care sa-i redea Ofticosului suficienta de sine necesara pentru a vedea numai in gradina lui, si prea putin in gradina vecinului. Cu efort sustinut, este o boala ale carei simptome se imbunatatesc cu timpul, dar nici un studiu nu a aratat pana acum vreo videcare completa.

Intai a fost epoca Barbie. Toate fetitele care mergeau la gradinita vroiau sa aiba cu ce se mandri, in speta cu una bucata blonda subnutrita, cu picioare cat trei sferturi din corp. Fiindca nimic nu se compara cu mandria de a avea in posesie un simbol al lumii occidentale, asa cum numai Barbie putea sa fie; nimic nu se compara cu ore in sir de pieptanat par fals, executat haine minuscule si conceput scenarii cu sau fara Ken. (In copilarie, Ken asta era intru totul un personaj secundar/auxiliar…ca sa vezi cum se schimba lucrurile o data cu varsta ).

Apoi au fost plusurile. Fetitele care mergeau la gradinita si fluturau mandre din parul blond al lui Barbie au crescut, si isi etaleaza propriul par blond (sau nu) si propriile incercari timide de rimel, fard si alte mascari. Ar fi strigator la cer sa mai primeasca o papusa de copii mici, dar parca un urs de 1metru juma nu suna asa rau….Incepe astfel epoca plusurilor, din care nu lipsesc iepurasi, pisicute, ursuleti, si animalute care mai de care (neaparat in dimensiuni Mari si neaparat diminutivate), care sa creasca orgoliul fostelor fetite (cine are ‘papusa’ cea mai mare castiga intotdeauna).

Acum sunt papusile alea bronzate in exces, cocotate pe tocuri de 16 (lacuite, bineinteles), care au tras din greu ca sa te lase cu gura cascata la semafor, din masina lor ultimul racnet. Sunt papusile alea dupa care toti intorc capul, si pe care toti le viseaza din cand in cand. Papusile pe care fetele adevarate nu le vor in aceeasi camera cu ele, si care, spre deosebire de copilarie, baietii si le doresc mai abitir. Singurul nostru noroc e ca raman papusi. Care se cumpara, se folosesc, si care, ultimetly, ajung in spatele unui sertar din care nu mai ies decat praful si amintirile.

Credeti in dragoste?

Dragostea e sentimentul ala coplesitor care nu te lasa sa dormi, sau, in unele cazuri, te ajuta sa dormi asa cum trebuie. E lipsa aia de constrangeri, acel sentiment de go with the flow pe care toata lumea il are/l-a avut/o sa-l aiba. E sentimentul ala cel mai cel in jurul caruia s-au scris si se scriu cele mai frumoase povesti, cele mai frumoase cantece si care furnizeaza cei mai multi fluturasi/unitatea de stomac posibili.

Daca ma intrebi pe mine, toti cred in dragoste la nivel inconstient. Nu cunosc oameni care sa creada, sincer, ca vor trai singuri si neconsolati pana la adanci batraneti. Cei mai multi sunt convinsi ca exista cineva in lumea asta mare pentru ei, dar considera ca e mai bine pentru situatia de la momentul respectiv sa creada ca lumea e plina de porci si profitoare, ca sa nu iasa iar cu inima zdrobita.

Si se invart in jurul cozii, dictand cu incapatanare subconstientului ca nu vor, ca nu cred, ca nu le trebuie, pentru ca atunci cand le pune Dumnezeu mana in cap sa-si puna singuri cenusa in cap 100 zile lucratoare pentru ignoranta aratata.

E exact ca toata treaba cu credinta, dintr-un punct de vedere. E un gand care tine caldurice si induce o stare de bine. Pana la urma, vrei si ai nevoie sa crezi, fiindca altfel totul ar fi prea sec.

Raspuns: da, cred in dragoste. Poate ca nu intotdeauna la nivel oficial, dar acum imi dau seama ca e the best approach. Nu poti sa negi intr-o singura viata chiar toate adevararurile civilizatiei

A fost vorba despre genti. Si nu oricare, ci girly-ones. Genti finute, rozalii, eventual cu strasuri si margelute. Genti pe care fetele le adora si pe care adora sa le agate de bratul sus-iubitului. Fiindca da, se pare ca e adevarat, un tip se poate agata de o astfel de gentuta in scop de impresionare. Si ca sa fiu si mai bine inteleasa, uite o dovada

Cu sute de multumiri ochiului experimentat al lui Radu, putem lesne observa gratiozitatea cu care preascumpul prieten cara preascumpa geanta a preascumpei iubite. Corect, se putea si mai roz, mai bling, mai girly, but for the moment, this would do.

*

Dar fermoarele sunt adevarata pasiune a baietilor. Fie ca e vorba de deschiderea lor (eternele povestioare haioase cu prinsul diverselor ‘comori’ in ‘mecanismul diavolului’), fie ca e vorba de inchiderea lor (vezi povestea de azi), fermoarele sunt o feblete veche de secole. 2 secole, mai exact.

Am fost curioasa si am aflat ca un dispozitiv atat de urat de neindemanatici (desi conceput special pentru ei) a fost inventat, cum altfel? , tot de catre un barbat. Sunt mai multe maini care se bat pentru “osul puterii” fermoarului, insa nu paternitatea creatiei ne intereseaza acum (pentru mai multe detalii, citeste aici).

Sa spunem ca toti suntem, mai mult sau mai putin, obisnuiti cu nasturi, capse si fermoare. Insa pune in mana unui barbat un fermoar dublu si se va purta cu el fix ca si cum ar avea intre degete un cub Rubbik. Cerem scuze publicului cu maini de aur caruia ii reuseste din prima incercare sigilarea efectuata cu un fermoar dublu, dar adevarul e, dragilor, ca celor mai multi nu va iese.

Si ca sa ne asiguram ca astfel de lucruri nu se vor mai intampla pe viitor, urmeaza un scurt tutorial:

1. Fermoar dublu e chestia aia care seamana cu un fermoar, cu singura diferenta ca are 2 capete, de care se poate trage in 2 directii ale spatiului (one at the time), pentru inchiderea dracoveniei [a se vedea, pentru mai multe explicatii, poza de aici].

2. Marea filozofie a fermoarului dublu consta in ignorarea unuia din capete, si inchiderea normala a celuilalt, cu o simpla operatiune de retinere a celor doua, introducerea capatului de margine a celeilalte parti de pulover/geaca/etc, si tragerea intr-o directie a spatiului convenabila a primului capat care poate face operatiunea de sigilare. Si fermoarul e inchis. It really is that simple.

Prin definitie, daca n-ai ce face ar trebui sa stai dracului in banca ta, ca daca nu exista nici un lucru pe care sa-l poti face, in zadar cauti, sperand sa contrazici tu teoremele universului. Si, cu toate astea, toti oamenii pe care-i stiu se pun pe cautat mai abitir taman cand incolteste intr-un colt de creier ideea ca n-au ce face…Ce fac oamenii care n-au ce face?

Un proverb romanesc spune ca se scarpina in…..ma scuzati, dos (nu, nu ms-dos- desi, cateodata se scarpina si acolo ;)) ). Cat de adecvata este aceasta expirmare zilelor moderne in care fiecare om care se respecta are cel putin un sclav de scarpinat/mirosit/pupat in dos, nu se mai stie. Cert e ca daca n-ai un brownnoser personal, eu zic sa-ti cumperi. Nu de alta, da’ ca sa nu ramai nescarpinat atunci cand n-ai ce face .

Unii ies cu rolele (eterna ocupatie a celor fara de ocupatie, inca din clasa a4a si pana in zilele noastre), altii se multumesc cu o batraneasca plimbare prin parc, mai sunt unii care atunci cand n-au ce face dau fuga 250 km in speranta ca pe alt meridian umbla cainii cu lucruri de facut in coada.

Crosetatul, tricotatul, mestesugitul si cusutul nasturilor sunt alte cateva ocupatii ale oamenilor care n-au ce face (aplicabile numai in cazuri disperate, datorita consumului mare de energie si nivelului ridicat de lene). Hobbyurile sunt, in general, un bun omorator de timp si bani, in momentele cruciale ale vietii in care n-ai nimic altceva de facut si o bauta iese de discutie. Fiindca, sa fim sinceri, pentru destui dintre noi (nici eu nu gasesc explicatia persoanei 1, plural) bauta e prima alegere when it comes to killing time.

Cu toate ca, asa cum am vazut, exista milioane daca nu miliarde de chestii si chestiute pe care le poti face atunci cand n-ai nimic de facut, cei mai multi isi omoara timpul punandu-si bete in roate si complicandu-si viata intr-un mod inimaginabil de inutil. Dovada de netagaduit a evolutiei omenirii o vom avea o data cu tutorialele “10 lucruri de facut, cand n-ai ce face” si “100 moduri sa-ti complici viata inutil”.

Tu ce faci cand n-ai ce face?