so many things to say,so little time to do it

Harold nu e un pusti ca toti pustii. La cei 4 ani ai sai, are ceva ce i-ar face invidiosi atat pe colegii lui de la gradi, cat (mai ales) pe parintii acestora. Poate ca asta e si motivul pentru care ii e atat de greu sa-si faca prieteni:e deosebit si asta se vede.

Harold isi iubeste parintii, exact ca toti ceilalti copii de varsta lui. Dar ceea ce iubeste Harold mai mult ca orice pe lumea asta sunt creioanele colorate.

Mi-aduc aminte cat de mult imi placeau mie acuarelele si culorile, si cum i-am batut la cap pe ai mei ca vreau sa ma fac pictorita, pana m-au inscris la cercul de pictura, am constatat ca nu e chiar asa cum mi se parea mie si am schimbat activitatile extrascolare - dar asta e alta poveste. Daca stau si ma gandesc mai bine, toti copiii pe care ii stiu au avut o perioada a vietii lor in care traiau si respirau (numai) desene. Asta e singurul lucru pe care Harold il are in comun cu cei de varsta lui.

Inca de cand mama l-a luat la cumparaturi si i-a dat voie sa-si aleaga singur creioanele colorate, Harold a simtit ca ele nu vor fi creioane obisnuite.

Insa Harold indrageste cel mai mult creionul mov. De ce, va veti intreba ? Pentru ca e magic. Creionul mov e singurul creion din lume cu care iti poti desena viata asa cum o vrei, este singurul care indeplineste vise si rezolva probleme.

Te supara profu’ cu un partial de doi bani? Pac, scoti creionul mov din dotare si ii mazgalesti foile cu subiecte [sau, si mai simplu, ii faci o mare si stufoasa mustata mov –varianta mai funny ]. Ai fi avut nevoie de o luna frumoasa pentru o plimbare romantica dar taman acum e innorat? Pac, creionul mov la datorie, si iti desenezi cea mai mare luna plina ever…

Creionul meu mov m-a facut sa mustacesc de cate ori aveam nevoie ca persoana din fata mea sa primeasca o pereche de coarne, niste ochelari haiosi sau o freza muuullt mai smechera, mov, evident :D. Recunosc, l-am folosit si astazi la partial, cand m-am distrat stricand ordinea asezarii in pagina cu floricele mititele intre probleme :P.

Sugerez un creion fermecat pentru toate momentele in care ar trebui sa tipi la cineva si nu poti…pana la urma, n-ar fi rau sa devenim Costin si creionul rosu, Ana si creionul portocaliu sau Mihai si creionul ciclamen

Test suprem al optimismului, exercitiul cu paharul e poate una din cele mai vechi forme de distractie. Ma gandesc ca inainte de Monopoly si Remy, oamenii s-au distrat copios umbland cu paharul pe jumatate gol (respectiv pe jumatate plin, dupa cum vrei sa privesti lucrurile) din casa in casa, facand sondaje de opinie asupra numarului de pesimisti din urbea locala.

E adevarat, sunt momente in care partea plina a paharului e cu mult in urma stralucirii orbitoare a sticlei din jumatatea goala. Si, in loc sa te gandesti ca n-ai sa mori de sete (din primele 15 minute) intr-un ipotetic desert pe care l-ai vizita avand la tine doar paharul semi-plin, ti se pare ca dorinta launtrica de apa a pus stapanire pe tine si nici cea mai mare cisterna din lumea nu ti-ar fi suficienta- cu atat mai putin, deci, jumatatea de pahar.

Dupa acelasi model de baza, sunt oameni pentru care lumea nu se poate vedea decat prin efectul de lupa creat de apa din jumatatea plina a paharului. E importanta sticla din care, in definitiv, e facut intreg paharul, sau continutul (desi mic si amarat) dinauntru?

In sfarsit, sunt cei pentru care oricat de plin ar fi paharul (sau oricat de gol), nu e niciodata suficient; si nimic nu e mai nasol ca tragediile inchipuite de mintile noastre bolnave.

Se spune ca nu trebuie sa te multumesti niciodata cu putin, ca trebuie in permanenta sa cauti sa umpli paharul dinauntrul tau (desi poate sunt momente in care efectul de dupa nu e atat de vizibil).

Poate ca tot secretul acestui joc de-a paharul plin e sa te bucuri pentru fiecare picatura…I wouldn’t know…paharul meu a fost tot timpul ne-gol in inchipuirea mea bolnava…dar poate ca pana la urma asta e tot ce conteaza.

Etichetele sunt pasiunea multora. Si chiar daca vin in forme nu neaparat conventionale- as in piece of written paper lipita de respectivul presupus obiect, raman, nevertheless, aceeasi Marie, cu alta palarie.

X e blonda, Y e electronist, Z e femeie de serviciu…Q e blogger. Etichete si nimic mai mult. Practic vorbind, utilitatea etichetelor este de necontestat, dar a avea lipita-n frunte pentru o perioada de timp mai mult sau mai putin nedeterminata un statut si numai unul, parca limiteaza din posibilitati.

Si poate mai mult decat “blonda” si “femeia de serviciu”, eticheta de blogger ramane lipita in frunte indiferent de hainele pe care le porti, de machiajul pe care-l tencuiesti atent si indiferent de cum prezinti un referat.

Cum e un blogger?

Hotarat sa construiasca dialoguri, un blogger are in zilele noastre un cartier general = site-ul, o Diaspora = blogosfera si o intreaga comunitate care sa-l sustina in dialog = fellow bloggers.

Singura specie in care fizicul e neimportant, bloggerii traiesc, precum fantomele, ca niste creaturi fara corp. Oameni obisnuiti in timpul zilei, redevin, sub influenta realitatii inconjuratoare si ori de cate ori ii loveste inspiratia/ frustrarea/ enervarea/ bucuria, creaturi fara trup si doar cu tastatura. O pala de vant cu tastatura.

Asta sunt oare bloggerii ?

Un blogger se hraneste cu idei, cu imagini, cu situatii si cu concepte. Doarme cand apuca, iar arsenalul din dotare numara vocabular, inspiratie si stil.

Crezul lui artistic: Oricine poate sa scrie (inspirat, dar adaptat, din nemuritorul Ratatouille).

……

Pot fi blogger-ii concentrati in doua, patru, noua cuvinte si pot ramane personalitati doar cu eticheta de blogger?

M-au distrat intotdeauna filmele cu “scriitori” in pana de idei, care dau fuga in mijlocul naturii si inspiratia, dupa linia clara a scenariului, revine instant. M-a distrat fiindca am crezut tot timpul ca daca un om vrea si mai si poate sa scrie, scrie. Nu mi-am imaginat pana acum ca aceasta …capacitate (?) [hai ca abilitate suna mai bine, dupa modelul multelor englezisme atat de folosite in ziua de azi] e atat de usor influentabila.

La fel de bine suna sa zici ca ai muza….o…”ceva” stiintifico-fantastica care te ajuta, fix ca-n basmele nemuritoare, te ocroteste si te tine de mana cand scrii.

Si ce faci cand ai pierdut si muza, si natura te scuipa drept in fata?

Poate ca intr-adevar e asa cum zicea cineva : momentele in care dragostea nu te lasa sa dormi si-ti da asa un hibi-gibi intens trebuie exploatate la maxim, fiindca va veni o vreme in care te vei trezi all happy&peachy si n-o sa mai vrea sa scrie nimeni……Problema cea mai mare e ca s-ar putea sa fie adevarat.

Pana atunci…pierdut muza. Ofer recompensa.