so many things to say,so little time to do it

Nici cu ele nu stam mai bine.

La un moment dat, si-au ars sutienele in numele incheierii perioadei misogine si in numele unui nou inceput de egalitate in drepturi, dar acum se vand mai ieftin ca …gumele Turbo.

Macar de-ar fi muieri…fiindca doamne se pot numi prea putine.

Mintea mea oscileaza intre doua imagini cand vine vorba de o femeie in adevaratul sens al cuvantului:

Femei erau bunicile noastre crescute la tara, care tineau o casa intreaga la degetul lor mic, in timp ce munceau la Cooperativa si sapau campul. Intre timp mai cresteau si copii cu principii si valori sanatoase si-si faceau timp de hore dupa repriza de mers la biserica de duminica dimineata. Femei cum sunt personajele din romanele alea ‘obligatorii pentru examen’, care puteau sa supravietuiasca (si o faceau inca bine) intr-o lume in care ideea de egalitate intre sexe era de neconceput (chiar si pentru ele). Si cu toate astea, se descurcau. Femei erau cele care reuseau sa-si astepte sotii dupa razboi si care nu erau rusinea satului in tot acest timp.

De cealalta parte, o imagine a Femeii “de demult” imi vine tot timpul in minte cand ma uit la pozele strabunicii mele: rochii deosebite, manusi pana la cot, umbrelute de soare, palarii si roseata in obraji in discutiile cu barbatii.

Poate ca cea mai mare pierdere a femeilor de acum e naivitatea aia amestecata cu cumintenie care transpare din toate pozele sepia din anii ’30. Aspiratia la egalitate a transformat preocupari masculine in obisnuinte feminine si invers; e la fel de normal ca o dama bine sa-ti taie calea la semafor in ultimul model de ce-masina-vrei-tu-sa-fie,tot asa cum e sa-ti vezi fostele colege de banca dansand pe mese in cluburi cu fite, dupa la fel de multe beri ca tine. Cu toate astea, cred ca femeile sunt prea mandre ca sa devina doar accesorii la masina lu’ mafiotu’ local …atata doar ca sunt extrem de comode.

“’Cause we are living, in a material world and I am a material girl” e mai mult motto decat simplu vers…E “refrenul” pe care il auzi cel mai des cand baietii incearca sa submineze celalalt sex. Si drept vorbind, nu fara suport real.

Sigur, femeile sunt “parsive”, materialiste, superficiale, prea copilaroase cateodata, tot asa cum sunt prea mature cand tu n-ai nevoie de asta, ahtiate dupa egalitate, isterice, prea dramatice de cele mai multe ori, complet incapatanate in directii complet gresite din punctul tau de vedere, uneori prostute (on purpose?), posesive, neintelegatoare, workoholice si manipulatoare.

Dar asa-i ca prietena ta careia i-a spus acu’ doua seri “Te iubesc” nu e la fel ca toate muierustile astea de mai sus? Asa e ca ea e altfel ?

Sigur ca e altfel, fiindca in marea asta de femei ‘moderne’, cu multe din trasaturile de mai sus, gasesti o mana de ciudate care cred in continuare in lucruri importante si se comporta ca atare; care reusesc chiar si cand nimeni nu se asteapta, care au trecut demult de utopia “femeia ca bonus la bratul sotului”, si care nu inghit shit cand chiar nu e necesar.

Concluzia serii: Fiecare padure isi are uscaturile ei, dar asta nu inseamna ca nu mai e nimeni care sa faca fotosinteza.

Vorbeam datile trecute de vagi semne de masculinitate (adevarata) in peisajul romanesc autohton, si mi-am dat seama, greu ce-i drept, cat de putin seamana masculii de azi cu Idealul lor din timpurile de aur.

Ca sa fim seriosi, un barbat nu era barbat daca nu pleca la razboi, daca nu era “insemnat” (nu zicem “murdarit”, fiindca stim cu totii ca “murdarirea este buna”) de munca pe care taman ce-o prestase, un barbat nu era barbat daca nu deschidea usa trasurii din care iesea preaiubita mylady, daca nu avea par pe piept (eventual si in nas- fara ca asta sa fie considerat altceva decat un vadit semn de barbatie), daca nu avea preocupari intelectuale, daca nu era un domn…

Si-mi vin rapid in minte siluete metrosexuale cu sclipici pe piept, epilati si cremuiti (ba pardon, chiar si manichiuriti-sau manichiurizati) pana in varful degetului cel mic, care folosesc frecvent “saracie”(nu in sensul aprobat in limba romana) sau “baga-mi-as p*&%”, care se mangaie pe mult-crescuta burta si ragaie in public. O sa ziceti ca specimene d’astea populeaza Pamantul de milenii, dar parca acum sunt multi…

Din categoria “nu mai are nimeni nevoie de nobili”, sigur ca nu ne asteptam la o inviere a ordinelor cavalerilor medievali intr-un secol al vitezei (desi ‘acceleratiei’ poate ar fi formularea potrivita), dar parca prea sunt multi…cei care scuipa pe strada, cei care cred ca “Bunele Maniere” e o brosura pentru pension, cei care nu stiu sa citeasca (sau nu vor, sau “n-au timp”), cei pentru care nu exista decat “una mica”(if you get my drift ).

Parca prea sunt multi cei care nu mai pot/vor sa creada in valori (sau in ce am fost crescuti ca inseamna ‘valori’), cei pentru care “principii” e un concept legat de fizica ori matematica, cei care…,….,….,….

Si-atunci, cand gasesti un exemplar Exemplar parca-parca incep sa-ti straluceasca ochii si sa visezi cu ochii deschisi ca poate “nu toti barbatii e porci”, ca poate mai exista speranta… Zilele trecute un coleg imi zicea ca vrea o relatie serioasa. Ochii mi s-au cascat, parca vazusem fantomele din documentarele de pe Discovery. “Cum adica sa vrei relatie serioasa?” Imediat m-am gandit ca o fi vreun nou trend, s-o fi prins turma masculina ca asta place urechilor fraiere si am ridicat, ironic, o spranceana. Asteptam un comentariu pseudo-haios, din care sa-mi dau seama ca am avut dreptate.Si ghici ce? N-a aparut comentariul, si nici acum cand ma gandesc parca nu-mi vine sa cred ca poate sa fie asa, ca e asa (don’t get me wrong, sunt absolut entuziasmata ca mai sunteti, voi, aia, putinii, care va mai puteti apropia de “domni” si care sunteti atat de departe de “masculi”…dar uimirea ca am iesit din ‘normalitate’ m-a frapat).

Nu, nu sunt de acord cu feministele convinse care sunt decise sa-si creasca singure copiii facuti din florile din vitro, fiindca barbatii din ziua de azi n-au gene suficient de bune pentru ovulele lor extraordinare… Oricat de ciudat ar suna, chiar nu sunteti toti la fel…si feels extremely nice to feel it, once in a while.

“Alo, buna ziua. Cu ce va pot fi ajuta? Domnul X? Da, asteptati un moment”, crucialul moment in care se apasa Butonul. Butonul de Hold. Grozava dracia asta de tehnologie. Adica, apesi un buton si aproape ca faci sa dispara ceva…pana vei avea tu chef sa te ocupi de el… foarte interesant, asa-i?

Am ajuns la o concluzie: toate inventiile au un caracter egoist in spatele dorintei lor altruiste de a ajuta umanitatea. De ce ar fi butonul de Hold o exceptie? Eu cred ca un inginer jmecheras de telecomunicatii (sau calculatoare/automatizari, cred ca merge) era frustrat ca nu se putea hotari asupra uneia din tipele care-i dadeau tarcoale. Fiindca amandoua aveau “ceva”-ul ala atat de necesar si fiindca amandoua ar fi meritat o incercare. Cum daca nimic nu merge in viata personala, munca devine primul refugiu, a ajuns intr-o dimineata la work si si-a varsat supararile/indeciziile/dorintele in crearea unui lucru aparent extrem de genial, dar in esenta extrem de personal: butonul de hold. Chiar daca era inutilizabil in problema personala, butonul de hold a creat speranta ca poate, candva in viitor, un alt jmecheras va gasi solutia punerii “pe hold” a unor altfel de lucruri (vezi relatii, probleme financiare, etc, etc) pentru ca toti nehotaratii pamantului sa fie fericiti.

Ce faci daca maine, in loc de reclamele la hypermarketuri vei gasi in cutia postala reclama butonului-de-hold-pentru-orice? O sa fie sigur la promotie, fiindca abia se lanseaza si ti-l vei permite fara mustrari de constiinta. Ce faci? Poti sa cumperi un buton care sa-ti aranjeze viata dupa cum crezi tu ca sta bine? Sa cunosti in fiecare zi cate un(o) tip(a) simpatic(a) in metrou, sa schimbati doua vorbe si pac, sa-l(o) pui pe hold ca poate-poate vei avea vreodata nevoie sa dezvolti relatia respectiva ?

Parca e si un pic de lasitate de la mijloc…pe langa indecizie cronica. E ca si cum nu ai fi in stare niciodata sa vrei ceva, ci totdeauna faci safety decisions pentru cand ti-or creste balls (recurentul si irevocabilul laitmotiv: “balls”). Sigur, ar fi si avantaje…dar si magia are avantaje, cu toate astea nu face toata lumea voodoo vineri seara

Hold-button-for-anything : don’t try this at home.

Telegrama pentru mai tarziu

Azi am fost surprinsa. Stop. Desi mie nu-mi plac surprizele. Stop. Azi am fost surprinsa si mi-a placut. Stop. Azi, un ceai, o lumina difuza si o muzica in surdina m-au facut sa ma simt ca in povestile orientale cu  brunete fermecatoare si unduitoare, care fura mintile tuturor. Stop.  Azi, ceaiul, lumina, muzica si tot amestecul de sentimente dinauntru m-au facut sa fiu fericita. Stop. O fericire care lasa dare…cum lasa ploaia pe geamuri, sau cum lasa marea pe nisip. Stop. Genul ala de fericire care te face sa te trezesti cu un zambet pe buze dimineata, si care transforma o seara intr-un oras poluat al Romaniei intr-o noapte langa oaza. Stop. Prea mult lirism. Stop. 

Nu fiindca ei ar avea cu 3-5 zile in plus de sanatate mintala (sau macar de normalitate) pe luna, nu fiindca a merge pe stadion e visul vietii mele si nici fiindca as avea (zice-se) mai multe avantaje. Dar macar asa as intra in target. Targetul Esquire, that is.

Sunt sigura ca s-a spus si paraspus cat de misto e revista asta in peisajul autohton si sunt convinsa ca mult prea multa lume s-a inchinat la minunata minte care are grija ca totul sa iasa fix asa cum trebuie, deci n-am sa-mi exprim decat profundul regret ca nu sunt in target si profunda multumire ca sunt suficient de impertinenta ca sa nu-mi pese.

Nu fac parte din persoanele cu rabdare…sau poate ca nu tradusa la nivel de citit un articol de 3 pagini intr-o revista cu coperti lucioase. Superficiala o fi adjectivul cel mai potrivit, dar nu se legau aceste doua notiuni in capul meu. Cu toate astea, am fost surprinsa sa constat ca am sorbit din ochi fiecare litera, fiecare articol (revista de barbati fara poze cu trupuri silfide goale?! nici p-asta n-am crezut-o: de cand “citesc” barbatii? in adevaratul sens al verbului “a citi”. No offence, dar am crezut intotdeauna ca e mult mai funny sa rasfoiesti poze/pictoriale/animatii si 2-3 propozitii pe ici pe colo, decat sa citesti. Dar guess what? I was wrong. Sunt momente ca astea in care “prestanta” masculina creste simtitor.)

Nu stiu de ce “revistele pentru femei” nu pot avea aura asta isteata pe care am gasit-o in vreo doua “reviste pentru barbati”, in care am citit niste chestii grozave. Momentan sunt ramasa la “Palme de smirghel”(Esquire, nr2) care mi-a lasat asa un shiver de multumire…

Masculii fiind salvati si eu mai mult decat satisfacuta de ce am citit, we will meet next month, Esquire….

Duminica seara. “Hai la film”, zic, hotarata sa nu plec din cinema fara sa ma infund in scaun mica-mica (asa cum am auzit ca face lumea la filmele bune, care impresioneaza bine de tot), la minunata productie cu 3 numerale in titlu, premiat si raspremiat peste hotare.

“Curiozitatea a omorat pisica”, imi ziceam, asteptand calupul publicitar de 10 minute anuntat la inceputul filmului. Amintirile ultimelor 2 filme romanesti vazute la cinema din aceeasi nemuritoare dorinta de a testa in propriile idei daca le face pielea doi bani, sau intr-adevar publicitatea makes the world go round –anume “Margo” si “Legaturi Bolnavicioase”, deja imi confereau oaresce emotii. Sa recunoastem: filmele romanesti “serioase” au un anume feel inconfundabil, un “ceva” care mie una imi rezoneaza intr-un fel total aparte fata de oricare alte productii neautohtone.

Nu fac critica de film. Cum nu fac nici alt gen de critici, pentru simplul motiv ca legatura emotionala facuta de un spectator X cu situatia/personajul Y, s-ar prea putea sa nu tina de succesul avut prin alte parti si nici de gandurile (poate cu totul si cu totul altele) ale scenaristului….to make a long story short, “o faza misto” poate sa ramana “o faza misto” chiar daca filmul e undeva sub “misto”.

Cu toate astea, demult nu m-am mai facut mica-mica intr-un scaun de cinema si demult n-am mai avut senzatia aia de “asa ceva nu se poate intampla nici macar la noi” (desi se intampla lucruri poate mai condamnabile), tot asa cum demult n-am mai trait o scena de film care sa-mi dea tremurat.

Am o singura curiozitate :oare pentru minunatul juriu strain o fi rezonat emotional in acelasi mod? Or fi inteles importanta folosirii a 15 figuranti care sa stea la coada la “Alimentara”, sau de ce toata sala in Romania e in delir in scena 1 la vederea celebrei sticle cu lapte, a tigarilor Assos si a cutiei de Ness pe pervaz?

~*~

Ce legatura are titlul cu toata treaba mai sus mentionata? Picture this: end of the movie, partea din sala cu neuroni si sentimente si un pic de amintiri- amutita, tacere deplina….. in care se aude ca pe stadion: “Ce saracie de film!”. (Pentru publicul cititor care nu cunoaste genul asta de limbaj, primata care taman urlase vroia sa zica in felul lui ciudat ca a pierdut seara degeaba, fiindca filmul a fost sub asteptarile domniei sale.)

Paradoxal sau nu, dar cred ca numai un roman putea avea o astfel de reactie…..

Intrebare nascuta din dezbateri indelungi asupra nemuririi sufletului si puritatii iubirii, fiindca tuturor li se pare ca aceasta expresie a mea are o rezonanta foarte funny- de ce, habar n-am….

Asa deci (si prin urmare, pentru a respecta toate cliseele), un “baiat de casa” este: in mod obligatoriu un tip extrem de bine crescut; genul de baiat care are mai degraba relatii serioase (daca nu e implicat in una as we speak, in mod clar a avut asa ceva- and not once!); e tipul ala care se implica, care pune suflet, care s-ar lasa dus la o intalnire cu parintii si care spune “sarut mana” ….Un “baiat de casa” are, de cele mai multe ori, dar nu e o regula musai,…pets (fiindca “animal de casa” rimeaza parca mult prea bine cu “baiat de casa” si nu asta e directia discutiei noastre ). Foarte probabil ii plac si copiii, e empatic si nu face glume proaste cand chiar nu trebe. Gradul sau de bun-simt este atat de ridicat, incat am putea spune ca este exact opusul simbolului american al muncitorului nine-to-five care ajunge acasa si se posteaza cu berea in mana in fata televizorului. Astfel ca este mai tot timpul a politically correct guy, ceea ce , intr-adevar, il face a little bit predictable si not so funny cateodata. E drept, chicks dig scars and machos, dar cu toate ca un baiat de casa poate parea (si poate ca si este) complet diferit de genul asta ultim de oameni, asta nu-l face….”papagal”, ”pinguin”, ”pampalau”, “molau” sau “sub papuc”…decat daca se exagereaza in directia asta, moment in care sare subit din categoria de mai sus in una din acestea din urma-oricare din ele, take your pick. Stii cum e, de fapt? Acum mi-am dat seama……tipii astia sunt exact ce bunicile noastre ar numi “o partida buna”…omu’ caruia i-ai incredinta lucruri importante tie, fiindca stii ca le-ar pastra cum trebuie.

E “baiatul de casa” trimisul lui Dumnezeu pe pamant si dorinta fiecarei femei in viata? Cu siguranta nu…Dar pot sa jur ca toate ne-am dori mai des a piece of them…..

Post adresat exclusiv persoanelor care (se) simt

Cand erai mic, pun pariu ca spargeai stuff prin casa…nu de alta, da’ pe vremea aia se purtau bine de tot bibelourile, si trebe sa fi avut si ai tai vreo balerina sau vreun pescar vietnamez pe care sa-l botezi cu numele sfantei podele… Si daca erai copil cumintel (cum nu ma indoiesc, draga cititorule, ca esti), pun pariu ca stateai cu sufletu’ la gura pana treceai nevatamat de cearta iminenta.

Prin scoala generala, era problema cu stepelitul rechizitelor sau copiatul pe la teste. Si iar ti se punea un nod in gat (fiindca, nu-i asa, invataturile primite acasa ti-ar fi dictat altceva). In aceeasi linie cronologica, urmeaza fapte savarsite in stare mai mult sau mai putin constienta, cuvinte care “nu te caracterizeaza”, si diverse altele din aceeasi oala, care, nu stiu cum se face, dar reusesc sa te faca sa te simti vinovat. Si, de ce sa n-o recunoastem, e un sentiment tare naspa…

Habar n-am daca sunt categorii predispuse la (in)vinovatire, cert e ca sunt intr-adevar, cate unii care se simt. Cateodata si cand nu trebuie. Dar cum lately nu prea se mai simte nimeni, si atunci cand se simte, se simte INDREPTATIT sa nu fie el ala care sa se simta ( s-a inteles ceva din fraza asta ? ), poate ca e bine ca mai sunt unii cu constiinta normala (desi, ce mai e normal ?). Propun sa facem un sondaj de opinie: sa aflam cati oameni din tara asta se mai simt cand ar trebui, si cati am ajuns in disgratioasa stare de miserupism in care “whatever” este motto suprem. Asa…..de curiozitate.