so many things to say,so little time to do it

…zice-se. Adica, cum ar fi, care este, cu cat e mai batran cainele, cu atat pricepe mai greu…Si cand te gandesti ca prin specia noastra batranetea e o virtute, trebuie respectata, i se cedeaza scaunul in mijloacele de transport in comun, etc, etc. Ce inseamna diferenta de specie, domnule!

In spiritul titlului, mi-aduc aminte de o replica celebra intr-un film mai putin celebru , care zicea in felul urmator: “People don’t change. We are what we are”. Si-atunci, cum ramane cu catelul? Se pare ca nea scripturistul a vrut sa ne dea peste cap orice legatura cu lumea inconjuratoare, sa ne zapaceasca ordinea preistorica si sa ne faca sa ne intrebam: putem noi sa fim altii? E foarte confortabil sa credem ca fiecare mic fault al personalitatii noastre poate fi imbunatatit, ca poate fi transformat, ca putem renunta si maine la fumat, ca putem sa nu mai fim asa cum zicem in fiecare dimineata ca n-o sa mai fim…..numai ca inca nu vrem.Fiindca daca am vrea, am avea aceasta super-putere. Ce ne tine in loc e ca pur si simplu inca nu vrem. Dar daca totusi, nu putem?

Sunt momente in care vreau sa cred ca oamenii nu se pot schimba…ca le e practic imposibil sa faca o rotatie de 180 grade a fiintei lor de pana atunci, sa se lege invers la sireturi dimineata si sa zica :”This is the new me” (si chiar sa se schimbe). Cateodata e linistitor sa stii ca unele chestii stau in loc…fiindca daca ar fi sa filozofam un pic ideea, asa cum se pot schimba partile rele, ce garantie am ca in procesul “Please wait, upgrade in progress …” nu se altereaza si ce era bun?

Dar cateodata…apare ca fereastra de “new version available, install now”, si oricat de comod ti-ar fi sa ramai cu vechea versiune, stii si tu ca trebuie sa intrii in randul lumii.

New tricks available. Old dog needed.

De ce “Am dreptate no matter what”? : “Just because”. Cam asta e raspunsul clasic al oamenilor care nu vor si nu pot fi contrazisi. Fiindca numai ei dau argumente logice, fiindca numai ei pot avea grandioasa viziune macrocosmica necesara si fiindca numai ei pot lua deciziile cele mai bune.

Simptome: Un om care are intotdeauna dreptate se uita de sus la restul ( chiar daca n-are decat 1.65 m )…are asa o aura de semi-bitchy si nu prea poti sa-i ajungi nici cu prajina (scuzati taranismul) la nasul lui princiar. E omul ala care, intr-o eventuala despartire, ti-ar spune uimitoarea replica :”cred ca asa e mai bine pentru tine” (de parca superdreptatea lui ar include si cunostinte netarmuite despre tine si binele tau). Un om care are intotdeauna dreptate nu poate sa recunoasca nici un moment ca s-ar putea sa existe situatii/momente in care inimaginabila lui super-putere sa nu functioneze, asa ca nu poate decat sa traiasca in continuare in universul lui fara pareri contradictorii. Daca e s-o luam asa, un astfel de om, in ciuda faptului ca poate exista o majoritate a situatiilor in care are intr-adevar dreptate (mergem pe ideea ca nu e nut case, ci doar usor ego-built), n-o sa poata never ever sa-si dea upgrade la capitolul “flexibilitate in gandire”…

Cum se trateaza: lasand idealismul la o parte, numai un nebun poa’ sa inteleaga un nebun, si numai un “Am dreptate no matter what” ar putea, eventual, sa mai miste ceva in interiorul altuia, asa incat sa poata zice macar ca a avut un oarecare impact asupra lui. [ Cu toate astea, de cele mai multe ori, este o boala lunga si grea, de care multi marturisesc ca vor sa se trateze, dar foarte putini norocosi pot spune la sfarsit :"Am avut c%$#e suficiente sa recunosc ca altcineva a avut dreptate" ]

“I love that you get cold when it’s 71 degrees out. I love that it takes you an hour and a half to order a sandwich. I love that you get a little crinkle above your nose when you’re looking at me like I’m nuts. I love that after I spend the day with you, I can still smell your perfume on my clothes. And I love that you are the last person I want to talk to before I go to sleep at night. And it’s not because I’m lonely (…). I came here tonight because when you realize you want to spend the rest of your life with somebody, you want the rest of your life to start as soon as possible. “

 …si-asa mi-am adus aminte cat de putin conteaza gesturile teatrale, si cat de mult conteaza lucrurile mici, de care nu-ti dai seama decat daca esti pus sa te gandesti, pe care cateodata nici nu le observi, si care iti lipsesc, pana la urma, cel mai mult.

Nu stiu daca, acesta fiind citatul, dezbaterea asupra temei mai are vreun sens….sa zicem doar ca era o bucata de something care merita impartasit…poate mai trezeste vreo relicva de pe undeva, cine stie……

Ma chinuie de multa vreme subiectul “manechinuitelor”, al papusilor Barbie semi-anorexice si al standardelor pe care toate astea la un loc le ridica pentru muritoarele de rand.

Eu n-ar trebui sa am probleme majore in sensul asta (la aparitia mea silfida- to say the least), dar ma gandesc cat de frustrant trebuie sa fie pentru cine-si gaseste varii complexe in acest domeniu.

Tre’ sa recunosc, totul a pornit de fapt de la un mare concurs mare de modelase (copilitele alea care nu s-au pensat ever nu cred ca poate nimeni sa le numeasca Modele), in care ochii aia mici si fraieri se si vedeau la Milano, pe podium (desi cele mai multe nici nu stiau sa mearga pe tocuri). Nu stiu foarte bine daca e o chestie de cultura romaneasca pura, dar p’acilea cand zici “model”, termenul e subit scos din context si toata lumea se si viseaza o viitoare Monica Barladeanu sau Andreea Raicu. Pentru ca, de ce sa nu recunoastem acum adevarul adevarat, visul oricarui model este sa devina actrita (sau macar vreo aparitie mirobolanta pe la TV)…ca doar deh, au si mare legatura domeniile astea doua, si na, cand imbatranesti in una, o iei in cealalta directie…..Cel mai misto moment al emisiunii a fost declaratia unor….specialisti in moda de pe meleaguri autohtone, care spuneau pe scurt, ca un model, este, asa cum ii zice numele, ceva ce se muleaza dupa o dorinta- a designerului, a hairstyleistului, nicidecum vreo personalitate marcanta sau anything alike: “Din punctul meu de vedere, un model nu trebuie sa stie sa vorbeasca corect, sau sa citeasca. E suficient sa aiba trasaturile fizice corespunzatoare shooting-ului sau prezentarii cu pricina”. Nu cred ca a rezumat cineva vreodata mai bine ideea de model…..desi impresia generala e ca faima de pe podium garanteaza un glamour pseudo-etern, chiar nu pricepe nimeni ca this is what’s all about? Si daca pricepe, cum mai poate cineva sa-si doreasca sa fie redus la o mana de trasaturi fizice si atat?

Asta mi-aduce aminte de o conversatie de azi (totally unrelated) despre casatoria la 19 ani si meseria de nevasto-sclava full time (as in :”Eu ma marit, nu mai am nevoie de facultate, da-l dracu’ de serviciu, abia astept sa scap sa stau acasa cu copiii”) si cum eu nu pot sa inteleg cum ar putea vreodata cineva sa-si doreasca sa stagneze. Din orice puncte de vedere. Inteleg eu ca e comod maxim sa stay in safe zone-ul pe care-l stii, dar….

Revenind la standarde de frumusete si Barbie…e poate unul din putinele domenii in care madamele n-au scapare de aruncat pisica moarta in gradina sexului opus…ma-ndoiesc ca un barbat a inventat papusile (excuse me, if he did), fetele sunt moarte dupa stat si pieptanat/imbracat/aranjat “mini-eu-uri”, nu baietii…so….ne-am facut-o cu mana noastra (empatizez pentru placerea discutiei si fiindca prea m-am lepadat de “specie” in ultima vreme, nu fiindca as impartasi vreo virgula din problema sus-mentionata). Si uite-asa te trezesti Paris Hilton look-alike (the Barbie of all Barbies)…..

Concluzie: Barbie sucks, obviously.

Din Odiseea Spatiala a Cumparaturilor, taman poftim de vezi frumoasa continuare la ce spuneam mai demult.

Sinopsis: M-am dus singura la cumparaturi.

Povestea pe larg: De cand muncesc cu drag si spor, am constatat ca imi trebuiesc tinte fixe de tocat bani (pardon, ajutat bunul mers al economiei de piata ), nu de alta, dar la predilectia mea pentru strans si pus deoparte pentru “la nevoie”,  chiar nu e fun. Drept urmare, ma trezesc cu miros de cumparaturi in nari- eu care URASC sa merg la cumparaturi. Cred ca vitrinele fugitive de la Romana au avut un efect inconstient asupra mea, fiindca iata-ma intr-o minuntata dimineata, in cautare de victime de luat si chinuit prin magazine…..In mod absolut surprinzator pentru o zi lucratoare din vacanta de vara, nu era nimeni disponibil pentru ridicat una bucata telefon de sub perna si raspuns la una bucata nebuna la ora 10.30, asa ca hotarata sa fac ravagii pe card, am pornit singura spre metrou. Pe langa faptul ca oferta era waaaaaayyyy below cerere (o sa-mi explice mie ASE-istii ce se intampla in acest caz, teoretic vorbind), am avut surpriza sa constat si ca s-ar putea sa ma topesc de tot in cabina de proba in care singura adiere era facuta de datul hainelor jos si pusul altora in schimb.

Buunn, zic…..cum insistenta e mama tuturor succeselor, am luat la mana mai toate bucatile de material in speranta ca poate-poate. Rezultatul? Am intrat in cabina cu 1 pereche de pantaloni si 3 tricouri. Ce am cumparat? O pereche de pantaloni (maro!) si Un tricou (si nu fiindca m-ar fi cucerit din prima). Poate ca ar fi un moment foarte bun sa va spun ca in garderoba mea capitolul pantaloni este plin, coloristic vorbind, de blugi si de negru (da, blugii sunt o culoare aparte :P), astfel ca o decizie atat de ciudata ca achizitionarea pantalonilor maro n-a facut decat furori. (Si inca face).

Si ca sa nu credeti ca a innebunit lupul (de tot), totul s-a terminat in …..15 minute :D. At the blink of an (very slow and tired) eye.

Concluzie: Shopping is wayyy overrated.

Stii povestea: toate fetele asteapta un Fat Frumos. Care, asa cum e povestea, tre’ sa fie cel mai cel. Dupa modelul “grasa, frumoasa si devreme acasa”, Fat Frumos trebuie sa fie fizic, psihic si emotional un model al tuturor calitatilor la superlativ pe care noi (a se citi fetele) le atribuim omului pe care vrem sa-l iubim (a se citi care vrem sa ne iubeasca).

Sigur, nu discutam situatia fericita in care tipul-care-in-timpul-liber-face-reclama-la-lenjerie (si care, in paralel, este student la vreo facultate extrem de inteligenta si cu potential banos) sweeps you off your feet, fiindca, asa cum puteti prevedea, nu prezinta interes. O sa vorbim, in schimb, despre …aparente.

Asa cum in poveste exista varianta cu Fat Frumos care te fura pe calul lui alb si alaturi de care traiesti fericita pana la adanci batraneti, asa exista si povestea cu broasca pe care iubirea (si sarutul) printesei o transforma in cel mai charming Prince Charming ever. Ce faci atunci? Ce faci daca te-ai indragostit de Broscoi?

O sa-mi ziceti ca pana la urma, dragostea in forma ei sentimentala cea mai ….calda, nu are legatura direct cu fizicul, ci cu totalul senzatiilor primite (respectiv cedate) de la (de catre) cineva [asta numai daca realizati ca te indragostesti de o imagine, importanta intructva, dar nu esentiala]. Si ca o data ce te-ai indragostit de cineva (chiar si cu certitudinea ca sarutul tau il va transforma in Fat Frumos), conteaza mai putin cum raman lucrurile dupa. Si totusi….ce-ai face daca te-ai indragosti de Broscoi? L-ai lasa sa plece, fiindca e sub standardele tale sa te intalnesti cu alte specii, sau ai profita de experienta (pana la urma, iti place suficient de mult ca sa spui ca “esti indragostita”-desi ai trait cu speranta ca transformarea e pe-aproape) ? Conteaza atat de mult ca s-ar putea sa fii si tu una din cele despre care se spune pe strada “ce-o cauta cu ala?” daca tu, deep down, esti fericita?

Daca e s-o luam asa, exista Princi Charmingi (excuse my french), care desi sunt all shiny la inceput, constati cu stupoare la sfarsitul relatiei ca nu v-au salvat nici ochii lui albastri si nici masurile la biceps. Asa ca, pana la urma, daca smaltu’ nu-i suficient de tare sa reziste la intemperii, ma incalzeste prea putin ca exista si e shiny.

In final….cum facem cu Broscoiul?