so many things to say,so little time to do it

Se zice ca toate fetele viseaza la ziua nuntii inca din copilarie, cand isi imagineaza un Fat Frumos care sa le fure pe un cal alb si impreuna cu care sa puna la punct cea mai frumoasa nunta ever…cu detalii extraordinare, de la rochie, invitatii, culori, pana la loc si numar de persoane.Varianta masculina a problemei imi este foarte putin cunoscuta, si mi-e foarte greu sa cred ca baietii viseaza linia costumului sau macar vizualizeaza vreun pic evenimentul in sine. Ceea ce am auzit ca fiind unanim recunoscut inainte chiar ca nunta sa fie undeva prin “future 3 year-plan”, e :”Vreau nunta restransa. Fewer, the better. Nu inteleg de ce se omoara femeile cu nuntile mari, cand un get-together restrans is best” (astept oricand sa ma contrazica cineva, sau macar sa-mi explice aceasta frica de multime de care aud din ce in ce mai des).

Era o vreme in care era “cool” sa te iei de tanar. Ca sa nu aiba copiii parinti batrani, ca asa se face, ca numa’ p-aia cu probleme ii prinde 30 ani singuri, ca la varsta asta e cel mai bine sa legi o familie, etc, etc, etc. Era trendy, era in spiritul principiilor cu care parintii nostri au fost crescuti (daca-mi ziceti ca nu v-a luat nimeni peste picior cu eterna si fascinanta fraza “Si..? Pe cand imi faci un nepotel?”, oricum nu va cred). Acestea fiind zise, daca ne uitam prin gradinile oamenilor ale caror vieti avem acces, dintr-un motiv sau altul, o sa observam (poate cu putina stupoare) ca a trecut moda asta. Is all about living well…ne cunoastem, ne cunoastem mai bine, ne vedem de…cariera(?), si planuim un eveniment maret abia undeva dupa 27 ani. Nu ne grabim, o luam incet, enjoying stuff si lasam “hartiile” pentru mai tarziu. Ca intotdeauna, exceptiile de la “trend” sunt destule si te trezesti invitat la nunta celui mai bun prieten care abia a implinit 24 ani (sau in si mai rau caz, a varului care trece anul IV ). Si incepi sa te intrebi unde e trendu’..si de ce nu adereaza lumea la el. Poate n-o fi al’ bun, poate trebe intr-adevar sa ne luam toti la 22 ani, cand abia stim sa ne legam sireturile si am trecut la lectia doi din manualu’ de gospodarie: ’oua ochiuri’ (exista si varianta “ne ia tata menajera, stai tu linistita”, dar n-am in target astfel de oameni). Nu neaga nimeni importanta Gestului intr-o relatie, cand se simte nevoia, se simte si gata, dar parca prea se simte ori prea devreme, ori insanely de tarziu.

Am citit undeva ca Sarah Jessica Parker a avut o rochie neagra de mireasa, fiindca n-a vrut sa fie in centrul atentiei. S-o fi demodat albul si mie nu mi-a zis nimeni, dar parca nimic nu spune mai bine “nunta” decat o rochie alba de mireasa (daca e sa fie ivory sau crem, so be it, dar macar e light-coloured). Se poarta scaunele alea imbracate cu material si cu funda pe spatar (care dupa parerea mea, urla “nunta” mai mult decat orice in peisajul nostru autohton) si invitatii care mai de care mai….sui. De celalata parte a baricadei, se poarta ruptul turtei in fata blocului, cu lautarii chiuind un “Ia-ti mireasa ziua buna” si masini scumpe impodobite ieftin, un Fat Frumos modern calare pe portofel ( nu mai conteaza culoarea portofelului; pentru hilarul situatiei, o sa folosim parafraza “portofel alb”) cat si parinti cu dare de mana.

Dati-mi varianta voastra pentru “evenimentul maret” …sunt curioasa

We all got scars.

O cicatrice, prin definitie, e un semn care inca se mai lasa vazut, desi actiunea care l-a produs a incetat demult. Cu toate astea, unele lucruri se vad abia dupa ce le zgandari putin, pe cand altele sunt imediat vizibile, daca stii cum si unde sa te uiti, that is. Stiu ca am mai vorbit despre trecut, despre a trece peste stuff, dar treaba asta cu cicatricile e genul ala de trecut care, oricum te-ai ascunde, apare in cele mai nepotrivite momente si poate sa ramana “vizibil” desi iti doresti poate mai mult ca orice sa put it behind.

Unii dintre noi prefera sa le acopere cu fond de ten. Fiindca “ochii care nu se vad, se uita” si poate daca uita ca sunt acolo, uita si ce le-a produs, ce s-a intamplat atunci, si cum au reusit sa nu se vindece nici in prezent. Altii, din contra, defileaza cu ele la vedere, asa cum faceau veteranii de razboi cu ranile din lupta, ca un semn al faptului ca sunt inca in viata desi au trecut peste incercari extraordinare. Ceea ce ramane, de fiecare data, e cicatricea. Si faptul ca, oricat te-ai chinui sa-ti cumperi numai ciorapi negri, ca sa nu vada nimeni urmele din genunchi (de cand erai mic(a) si nu aterizai cum trebuie), urmele alea vor fi tot timpul acolo…..it’s a matter of how you deal with them.

E drept, cicatricea o data lasata, exact ca efectul “hickey”, va fi un motiv destul de strong ca sa te legi mai mult de Ea. Un motiv destul de puternic ca sa speri, un motiv in plus ca sa crezi ca poate n-ar trebui sa mergi mai departe, fiindca, what the heck, Ea va fi mereu acolo, si oricum ai face, e un semn ca sa mai incerci o data.

Numai ca, de cele mai multe ori, e un semn al faptului ca trebuie sa mergi mai departe.

We all got scars.

Nu dau niciodata bani la copiii din metrou. Fiindca am o voce mica si pitigaiata in cap care zice “nu incuraja cersetoria”.Pentru copii, mancare, pentru adulti, nimic. [Mi se pare fenomenala vorba aia "daca vrei sa ajuti un om, invata-l  sa pescuiasca, nu-i arunca un peste"]. Exceptand cazurile in care adultii respectivi fac parte dintr-o categorie “privilegiata” la care am eu vreun softspot (vezi old ladies).

Ieri, in metrou, un tip cerea bani pentru mancare. Deobicei nu fac contact vizual, fiindca…asta e primul pas. Dar m-a uimit vocea tanara…am folosit reflectia din geam ca sa ma lamuresc ca n-avea mai mult de 25 ani. Primul impuls a fost sa zic si eu, cum zic toti, “la munca n-o merge?! ce usor e sa ceri”…Pana mi-am dat seama ca exact asa cum eu nu faceam contact vizual, tot asa nu facea nici el…ochii din pamant (pe care ii atintise acolo si pe care nu i-a ridicat pana a coborat din metrou) m-au facut sa cred ca ii era la fel de greu sa ceara pe cat imi era mie sa fac contact vizual de frica sa nu ma “castige”. Atunci mi-am dat seama ca sunt lucruri care trebuiesc gandite separat, scoase din contextul in care suntem invatati sa gandim, tratate “outside the box”. Acum inteleg de ce e asa de greu de gasit (si totodata atat de pretuit) un om care poate sa gandeasca inafara limitelor obisnuite…

Nu, nu i-am dat bani. Desi o parte din mine regreta lucrul asta, fiindca sunt absolut convinsa ca din toti cei pe care i-am auzit, el chiar avea nevoie. Dar vreau sa cred ca schimbul de non-priviri pe care l-am avut in metrou m-a dus mai aproape de acel “thinking outside the box”…chiar daca numai teoretic.

“TAUR: Pregateste-te sa te indragostesti asa cum nu ai mai facut-o niciodata, simtind o atractie deosebita fata de cineva deosebit. Soarele apare si pe strada ta.”

Asa am inceput una bucata zi….Si era si miercuri…si eu am o maaarree problema cu miercurea (dintr-un motiv ciudat pe care nici eu nu-l inteleg, miercurea mi se pare cea mai grea zi din lume)…si avea sa fie si o zi luuunnnggaaa…asa ca recunosc ca mi-a smuls un zambet.

O sa intrebati repede daca sunt chiar asa blonda si in ciuda pregatirii rationale cu care ma tot mandresc, cred in horoscoape…Marturisesc ca atitudinea mea fata de horoscoape e inca la “limita imposibilului”.Mi-e greu sa cred ca exista undeva, in stele, cursul unei zile- de la succes la examene, la banii din ziua de salariu, sau ca asezarea unor planete poate determina cursul unei vieti - aceeasi viata care se schimba si daca iti legi sireturile invers, dimineata (ce mi se pare paradoxal e ca si Ei,cei care se pricep in domeniu, accepta faptul ca nimic nu e fixat si ca totul poate fi schimbat pe harta astrologica). Nu e insa mai putin adevarat ca am cunoscut multe persoane din aceleasi zodii care sunt…….nu, nu pot spune ca sunt oarecum la fel, dar pot spune ca impartasesc o buna parte din trasaturi. Par exemple….[cineva m-a imbolnavit cu franceza asta (nu zicem cine)]:

Berbec: Am doi prieteni foarte buni Berbec: Un el si o ea. Amandoi au tone de idei fixe si nu-i scoti din ale lor cu nimic, nici chiar cu argumente logice….dar amandoi sunt fun, si pasionate, si….love them both.

Taur: Mi-e foarte greu sa vorbesc despre Taurii pe care-i cunosc (fiindca stiu destui si fiindca sunt unul din ei), mai ales ca sunt tentata sa spun ca am avut o relatie speciala cu absolut toti ….am simtit din prima ca putem vorbi, s-a dovedit de cele mai multe ori ca avem…”something” care ne leaga si a iesit una bucata “beautiful friendship”. Dar puteau sa fie si numai coincidente [chill, you guys, glumeam].

Gemeni: Stiu 3 Gemeni. Nu seamana intre ei. Nici nu stiu daca ar avea cum. Am fost indragostita pana peste calcaie de un Geaman. Nu pot sa zic ca a iesit rau, cert e ca o amintire…frumoasa, sa zicem , tot a lasat [desi “tumultoasa” ar fi cuvantul cel mai potrivit]. Insa daca ar fi sa asociez o zodie cu intrigi, barfe, si alte asemenea, Gemeni ar fi cu siguranta .

Rac: 1 . Nice guy, dar cu multe lipsuri…nu stiu daca sunt un efect al zodiei, sau al personalitatii…insuficiente date pentru a ma pronunta

Leu: 2 dintre oamenii cei mai apropiati sufletului meu sunt Leu (bine, hai 3). Doi x el si o ea, evident. Desi ai zice ca sunt tare orgoliosi (si chiar sunt), si ca nu le ajungi nici cu prajina (scuzati expresia a la campagne) la nas, sunt oameni tare simpatici si sufletisti odata ce ajungi sa ii cunosti…sau cel putin eu asa pot spune despre Leii mei.

Fecioara: Zice-se ca ma inteleg bine cu Fecioarele (tot din manuale de astrologie, citire)…nu prea as avea de unde sti, ca sunt putine printre lista mea de amici/prieteni/colegi,etc. Astept experiente lamuritoare.

Balanta: Si aici astept experiente lamuritoare..cu o floare nu se face primavara

Scorpion: 2 la numar, inevitabil, un el si o ea. Cred ca o data ce ii cuceresti sau te lasi cucerit, sunt oameni care iubesc mult si adevarat, desi uita greu si sufera dupa tot…mai am timp sa ma lamuresc daca e asa sau nu.

Sagetator: Am iubit si un Sagetator..il mentionez fiindca a fost una din relatiile in care m-am simtit poate cel mai bine, si mai “eu”, si…..faptul ca am o prietena din liceu in aceeasi zodie, mi-a demonstrat ca sunt oameni pe care poti conta. Sau asa vreau sa cred.

Capricorn:You don’t wanna get me started. Cele mai bune prietene ale mele sunt Capricorn, am fost urmarita peste tot de ei/ele, asa ca sunt un fel de prelungire a zodiei proprii si personale. Only less stubborn.

Varsator: Daca ar fi sa scriu ceva la Varsatori, as scrie ca toti cei 2 varsatori pe care i-am cunoscut au avut puterea sa-si sustina parerile (desi uneori idioate) cu orice pret, si oricat de infantil ar suna sa nu renunti la ce gandesti/simti cu nici un pret, merita tot respectul meu macar si numai pentru asta.

Pesti: Una singura: kisses, bruneto!

Bineinteles ca n-a contat niciodata atunci cand dau mana cu cineva, fie aripioara de Peste sau cleste de Rac, dar la un moment dat nu m-am putut abtine sa intreb “Ce zodie esti?De curiozitate”, fara sa ma influenteze negativ/pozitiv raspunsul….cred ca inca sunt in cautare de dovezi…sau poate ca cine a inventat horoscopul a facut-o pentru efectul Placebo de a-ti indulci un pic ziua cand bei cafeaua de dimineata…..guess we’ll never know…

PS: Mi-am cumparat ocheari de soare. Nu de alta, dar multa lumina, brusc, s-ar putea sa nu faca bine :))

…except me. Trimite-ma la cumparaturi, si am sa te tin minte toata viata pentru acest afront adus bunastarii mele.

Nu-mi place sa cumpar, nu-mi place sa umblu 2000 magazine ca sa gasesc un tricou nenorocit, nu-mi place sa pierd zile intregi ca sa gasesc o pereche de slapi; fie ca e vorba de haine, fie ca e vorba de day-to-day stuff (adica mers in piata): nu-mi place. Si in plus fata de asta, e un total calvar pentru persoana care ma acompaniaza: nu pot sa ma hotarasc niciodata (daca sunt in cautare de ceva important), mi se pare ca toate vin aiurea, la un moment obosesc si eu, incep sa admit sugestii exterioare, zic : ”Da, il iau” si ajung acasa intrebandu-ma ce a fost in capul meu (pentru ca a doua zi sa-mi revin si sa accept ca-mi place si mie). Asta vorbind de shopping for clothes.

Nu mai zicem ca e un blestem sa spun minunata replica: ”Cea mai mica masura” si sa primesc……feedback negativ, ca sa o zic frumos .

There was a time cand imi placea sa merg la piata. Era o placere sa ma agat de mana celui care ma ducea la cumparat diverse “d-ale mancarii” si sa ma dau interesanta sugerandu-i ce sa mai ia….nu stiu nici acum daca a fost o pasa sau mie chiar imi place sa merg in doi la cumparat legume&fructe (”…si sa mergem la piata-mpreuna…“).

Recunosc ca lucrurile se schimba un pic daca nu eu sunt cea care does the shopping. Daca sunt doar insotitoare de bord, pot sa inghit umblat nebun dupa o pereche de pantaloni in carouri sau probat ametitor de costume de baie. Intr-adevar, depinde de cine ma ia la cumparaturi .

Si ca sa ajungem in prezent, urasc sa merg singura la cumparaturi. Doar fortata de imprejurari se intampa asemenea minune, nu dureaza mult si are ca loc de lupta cea mai apropiata piata. N-am mers niciodata singura la cumparat de haine fiindca stiu ca n-as veni acasa cu nimic……putin din tot ce vad isi merita macar o parte din bani si in general toate sunt way overrated.

Cu toate astea, daca as avea bani ca-n filme, cred ca as fi una d-aia care are dulapul plin de pantofi .

Oamenii mari sunt naspa dintr-o mie de motive.

N-as putea acum sa-mi dau seama care e mai important, care e mai ..”mare”, sau care e mai greu de suportat. Cert e ca oamenii mari uita sa zambeasca for free (’cause time is money and there’s no such thing as a free lunch), nu sunt amabili decat daca le iese si lor ceva la faza asta si sunt tot timpul obositi. Oamenii mari sunt in permanenta criza de timp: n-au timp sa bea cafeaua dimineata, n-au timp sa iasa cu prietenii decat de 2 ori pe luna, n-au timp decat sa-si mareasca numarul de probleme…

De asemenea, oamenii mari se plictisesc repede (in mare parte fiindca n-au timp, evalueaza superficial totul si la sfarsit decid ca nu prea merita nimic).

Oamenii mari nu mananca bomboane. Fiindca sunt rationali si stiu ca bomboane => dentist sau sala, ambele, chestii pentru care n-au timp [inca nu mi-e foarte clar mecanismul prin care bomboanele ingrasa, si sincer, nici nu vreau sa-l aflu].

Oamenii mari sunt fericiti (sau vor sa creada ca sunt fericiti, sau vor sa para ca sunt fericiti) la date fixe: in zilele de salariu, pe la nunti, botezuri, cumetrii.

Cand oamenilor mari li se prezinta un nou coleg de munca, zambesc fals, spun “Incantat(a) !” si deja se gandesc cum se vor putea ei folosi de prezenta acestei noi achizitii (asta daca nu sunt de un marlanism exagerat, genul ala care se opreste din orice conversatie cand noul coleg intra in vestiar).

In fine, oamenii mari n-au niciodata chef (a se citi dupa preferinta si a se intelege, asemenea, orice se doreste) .

Mananc bomboane si cred ca nimic nu e mai fain decat sa ti se zambeasca, pe gratis si sincer, atunci cand te astepti mai putin.I rest my case.

post rapid cu poze…….cam asta am facut eu azi…nu pot sa scriu fiindca fiecare centimetru de piele urla de durere de la atata stat la soare, asa ca ma rezum la uploadat poza si asteptat eventuala toxiinfectia alimentara [ logic ca le-am mancat :)) ] ;))

E dimineata si n-ai dormit prea bine. Dar se considera vreodata ca dormi bine? Parca pentru prima oara de mult timp, ai chef de o cafea…aha…..o sa deschizi ochii, o sa mergi la baie, o sa zici buna dimineata cui mai e prin casa si o sa mergi sa-ti faci cafea….te ridici, dai sa zici buna dimineata si constati ca nu poti…fizic…sa scoti un cuvant…si la mai putin de 5 minute ai uitat ca vroiai sa zici ceva in the first place….Cam asa arata dimineata unui om care nu (mai) stie sa vorbeasca.[luati ca exemplu o persoana care a suferit un atac cerebral]

Ma gandeam cum ar fi sa ma trezesc intr-o dimineata si sa nu pot/stiu sa vorbesc…..si mi-am adus aminte ca a fost o perioada cand preferam sa nu vorbesc…am pornit prin a fi un copil tare timid (ca tot imi zicea cineva ca nu zic nimic despre mine), un copchil care abia vorbea si cu oamenii pe care-i cunostea, cu atat mai putin cu necunoscuti. Un copil care pana in clasa a 4a n-a schimbat doua vorbe cu restul colegilor de clasa si care plangea non stop, 8 ore, cand era lasat la gradinita. Nu stiu ce anume s-a intamplat prin gimnaziu si daca intr-adevar exista un motiv pentru care am inceput sa vorbesc (altul decat “coacerea” personalitatii), dar cert e ca am facut-o si nu stiu ce m-as face daca acest privilegiu mi-ar fi luat intr-o buna zi…

It’s all about the small things you have, and have, and have…until you don’t…anymore.

Vorbit, scris, iesit la plimbare in parc (da, stiu, am un pitic pe creier cu iesirile “no cash”), un telefon cui trebuie,cand trebuie…nush…care sunt lucrurile mici pe care le ai zi de zi, pe care nu le apreciezi la adevarata valoare si fara de care viata ta ar fi complet schimbata?

[Nota: nu, n-am plecat in vacanta, n-am disparut din peisaj, just probleme tehnice peste care s-a adunat oboseala.Promit sa fiu mai prompta.]