so many things to say,so little time to do it

a little bit of everything, all rolled into one

Motivational

cu 3 comentarii

Pentru o doza sanatoasa, aici.

Written by Catalina

martie 3, 2010 at 10:49 am

Postat in A fi sau a nu fi

FF

cu un comentariu

Facing fears.

Cel mai usor lucru din lume e sa spui ca ti-e frica. Frica nu poate fi inteleasa de altcineva decat cel ce-o simte, e complicat spre imposibil de descris in cuvinte, de manage-uit si de trecut peste. Partea cea mai complicata a fricii este ca apare pe nesimtite si poate disparea la fel de usor. Sau te poate acompania o viata intreaga. Si uneori simti ca n-ai cum sa scapi de ea. Ca nu e intre superputerile tale sa faci ceva ca ea sa dispara.

Si cu toate astea, frica iti ofera mici victorii, ca sa te lase sa crezi ca tu esti in charge, cand, de fapt, nu face decat sa caute mai bine ocaziile in care sa-ti demonstreze cat esti de slab. Poate ca, pana la urma, frica e ceva patologic, care nu sta in noi s-o schimbam. Cei ce cred in puterea umana de a face shiftari miraculoase de caracter si atitudine, sigur ca ma vor fi contrazicand, dandu-mi navala argumente si/sau studii de caz in care diversi fricofili, ajutati de terapia necesara, au ajuns de la claustrofobi la proiectanti de lifturi, de la acrofobi  la alpinisti utilitari sau de la tripanofobi la asistente medicale. Dar cazurile astea sunt la fel de rare ca trifoiul cu patru foi, pentru care, stim cu totii, iti trebuie mana experimentata.

Mie mi-e frica de inaltimi. Atat de mult incat am ametit cand m-am uitat prima oara in jos de pe Clabucet si atat de mult incat inca imi mai transpira mainile cand urc cu telechestii. Cu toate astea, am reusit sa cobor de mai multe ori Clabucetul, sa cobor singura cu telecabina si sa ma uit in jos de pe platforma de pe Tampa. Imi mai e frica si de ace, de stomatolog si moarte (probabil ca asta e setul de frici induse in copilarie, alaturi de frica de tigani si de frica de a fi lasat singur in mijlocul strazii, fara sa stii incotro s-o apuci :)) ). Imi mai e frica si de situatiile pe care nu le pot controla, dar poate ca frustrare ar fi aici cuvantul potrivit.

Fact is, tuturor ne e frica de ceva. Chiar daca admitem sau nu, suntem cu totii suficient de imperfecti pentru genul asta de sentiment (sau rush of adrenaline e mai exact? ).

Written by Catalina

februarie 25, 2010 at 5:13 pm

Bits and pieces

leave a comment »

…sau colagele ruleaza :

Cine, ce si cum.

Written by Catalina

februarie 3, 2010 at 4:40 pm

Postat in A fi sau a nu fi

Ziua dinaintea lui maine

leave a comment »

E ziua in care ar trebui sa nu mai citesti nimic dupa ora x, cu x aleator in intervalul [0, CW], dar aproape intotdeauna o faci, in speranta ca asta o sa faca diferenta (insert here rasete politehniste, in speta electroniste, retelististe, softwariste si telecomunicationiste).

Ziua in care ar trebui sa te odihnesti mai ceva ca inaintea unui maraton, in care ar trebui sa mananci putin (ca sa dormi bine) si in care ar trebui sa iesi la aer (ca sa mananci bine). Cu toate astea, de cele mai multe ori, ziua dinaintea lui maine ne prinde nepregatiti, cu ochii carpiti de somn, cu burtile chioraind si numai cu dorinta de a fi iesit la aer, fiindca timpul destinat acestei activitati e aproape inevatabil, destinat oricarei alta.

Cam asa sunt studentii la Politehnica: cand ar trebui sa se bucure de timp liber, rezolva taskuri, si cand il au, nu stiu ce sa faca cu el (vezi eu, asta vara, intr-una din cele mai mari depresii existente in istoria medicala, la terminarea examenelor din iulie, trezita neconstrans la maxim ora 9, foindu-ma prin casa cu plictiseli fantastice). Drama intelectualului insetat de absolut.

In minutele astea in care eu trag sistematic de timp, 10 ingeri isi primesc aripile, se nasc 2 pui de elefant si se face ora 10 in incercarea lamentabila de a sari peste recapitularea din ziua dinaintea lui maine.

Fiindca asa cum era de asteptat, maine e zi de examen.

Written by Catalina

februarie 2, 2010 at 8:00 pm

Postat in A fi sau a nu fi

Nu, nu e despre promisiuni de Anul Nou

cu 7 comentarii

Le urasc deeply iar finalul de an inseamna un nou inceput tot asa cum un sut in fund e un pas inainte.

Asa ca o sa vorbim despre filme. Le concert, Inglorious Basterds si Sherlock Holmes.

Le concert e filmul pe care trebuie neaparat sa-l vezi nu fiindca toata lumea zice ca e unul fantastic, ci fiindca chiar asa e. E de departe cel mai bun film pe care l-am vazut in ultima vreme, si e de departe cel pe care l-as recomanda mai departe. Macar pentru muzica, daca nu pentru franceza stricata si extrem de amuzanta, pentru momente delicioase si mai ales pentru Melanie Laurent. Si ca sa revenim la muzica, a fost exact ce-i lipsea actiunii pentru ca momentul marelui concert sa-ti dea fiori pe sira spinarii. Macar un pic. Si daca adaugam la asta faptul ca a fost absolut singura bucata de muzica clasica care nu mi-a dat impresia unei migrene iminente(n-am ascultat Mozart inca din uter si asta se vede), avem in fata 119 minute petrecute cu drag in fata primului film romanesc din ultima vreme care incearca sa vada lucrurile altfel.

Despre Inglorious nu mai spun nimic. Unele lucruri n-au nevoie de comentarii fiindca vorbesc de la sine si fiindca de data asta e un pic tardiv :).(dar ca sa spun totusi ceva, am sa zic ca e poveste absolut minunata in care binele invinge in mod surprinzator si nesperat, iar raul iese din scena cu fruntea crestata si cu catuse la maini. Nimic nu poate fi mai pozitiv :D )

Cat despre Sherlock Holmes, e povestea usor voodoo a unui detectiv golan, maniaco-depresiv si bataus care nu poate fi, dupa acesta descriere, decat Robert Downey Jr. Predictibil. La fel de predictibil cum Jude Law nu putea sa fie decat un Watson sarmant(poate prea sarmant-”clipici-clipici”). (problema Downey vs Law planeaza asupra mea din vremuri aproape imemoriale, dar nimic pana acum n-a reusit sa ma scoata din aceasta dilema. Asa ca ii aleg pe amandoi ). Nu spun mai mult decat ca a fost un foarte bun film de sambata seara, mai bun ca unele, mai prost ca altele, si cu un Mark Strong caruia ii statea mai bine cu pletele din Stardust.

“Viitorul va apartine dispozitivelor controlate prin unde radio”. Si 3 politehnisti radeau pe infundate…

Written by Catalina

ianuarie 3, 2010 at 2:57 pm

Postat in Alandala

E decembrie

cu 2 comentarii

Si mie nu-mi place deloc luna asta. Daca tot suntem acolo, taiati de pe lista si noiembrie, ianuarie, februarie, martie sau oricare luna a calendarului in care exista probabilitate mai mare ca 50% sa ninga. Rectific, o probabilitate oricat de mica. De fapt, daca ma gandesc bine, nu cu zapada am ce am, cat mai degraba cu frigul, mocirla si vantul. E o combinatie care imi displace complet, si faptul ca in ultimele zile am avut parte si de asa ceva, nu m-a ajutat [ba deloc, as putea spune] sa nu mai fiu cranky.

Si nu, sarbatorile de iarna NU sunt un plus.

In aceasta calda si voioasa nota, am plecat la cautat cadouri – asta fiind un lucru care-mi place si care deobicei imi iese, asa ca am incercat sa contracarez efectele bosumflarilor de mai sus, cu ceva pozitiv. Si daca intratul intr-un magazin [cald] cu goodies diverse si shiny e un premiu destul de bun, unul si mai bun e sa dai de oameni draguti. Din aceasta categorie, nenea de la…[se va completa dupa inmanarea darului cu pricina], care desi era spre sfarsitul programului, si desi sunt sigura ca avusese partea lui de clienti nehotarati, a reusit sa fie surprinzator de amabil si dragut. As putea sa spun de departe cel mai dragut dintre cei cu care am interactionat in ultimul timp [bine, bine, e la egalitate cu tipul de azi care a reusit sa nu ma faca sa ma simt ultimul om de pe lume fiindca m-a piuit sistemul de alarma–cum probabil se considera ca ar trebui sa te simti, daca o patesti-eu ma gandeam doar cum o sa alerg pana la mansarda, s-o aduc pe casiera si cum o sa pierd yet another 15 min pe o chestie care nu era vina mea– ba chiar si-a cerut scuze ca restul anagajatilor n-au fost suficient de atenti ca eu sa nu patesc asta.Cum ziceam, normalitatea e surprinzatoare.

Thus, I’m a bit less cranky dar pana duminica nu garantez nimic.

Written by Catalina

decembrie 16, 2009 at 4:04 pm

Postat in A fi sau a nu fi

That’s the way the cookie crumbles[or the mango bread, to be exact]

cu 6 comentarii

Nu ma omor dupa banane, si dupa o discutie recenta apropo de “the elegant way to eat a banana”, perspectiva unei banana bread atat de ravnita dupa delicioasa poza vazuta la Chef Mazi, nu-mi ridica azi decat o vaga curiozitate. Si cum Mos Nicolae are puteri paranormale, mi-a livrat in ghete o alternativa-surpriza: mango.

Recunosc ca ideea de a savura asa ceva in varianta “a mango a day keeps bad thoughts away” [adica crud si simplu] nu-mi suradea nicidecum – savoarea aia de “piersica cu gust de rasina” cum ii zice mama, e cateodata foarte greu de suportat, si azi a fost una din acele zile. Asa s-a nascut ideea de cauta o modalitate de prelucrare: dupa niste foodgawker, Mazi si alte inca cateva, am ramas la 2 finalisti: mango bread si mango flan. Daca cu prima ne-am lamurit, ce-a de-a doua este varianta fructato-aromata a clasicului creme brulee [ceea ce nu cred ca e rau deloc, proximul mango va fi bine investit :P].

To say the least si ca sa n-o mai lungesc, a fost un yummy yumminess® pe de-a-ntregul :D

Written by Catalina

decembrie 6, 2009 at 9:06 pm

Postat in loving food

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.