Motivational

Pentru o doza sanatoasa, aici.

FF

Facing fears.

Cel mai usor lucru din lume e sa spui ca ti-e frica. Frica nu poate fi inteleasa de altcineva decat cel ce-o simte, e complicat spre imposibil de descris in cuvinte, de manage-uit si de trecut peste. Partea cea mai complicata a fricii este ca apare pe nesimtite si poate disparea la fel de usor. Sau te poate acompania o viata intreaga. Si uneori simti ca n-ai cum sa scapi de ea. Ca nu e intre superputerile tale sa faci ceva ca ea sa dispara.

Si cu toate astea, frica iti ofera mici victorii, ca sa te lase sa crezi ca tu esti in charge, cand, de fapt, nu face decat sa caute mai bine ocaziile in care sa-ti demonstreze cat esti de slab. Poate ca, pana la urma, frica e ceva patologic, care nu sta in noi s-o schimbam. Cei ce cred in puterea umana de a face shiftari miraculoase de caracter si atitudine, sigur ca ma vor fi contrazicand, dandu-mi navala argumente si/sau studii de caz in care diversi fricofili, ajutati de terapia necesara, au ajuns de la claustrofobi la proiectanti de lifturi, de la acrofobi  la alpinisti utilitari sau de la tripanofobi la asistente medicale. Dar cazurile astea sunt la fel de rare ca trifoiul cu patru foi, pentru care, stim cu totii, iti trebuie mana experimentata.

Mie mi-e frica de inaltimi. Atat de mult incat am ametit cand m-am uitat prima oara in jos de pe Clabucet si atat de mult incat inca imi mai transpira mainile cand urc cu telechestii. Cu toate astea, am reusit sa cobor de mai multe ori Clabucetul, sa cobor singura cu telecabina si sa ma uit in jos de pe platforma de pe Tampa. Imi mai e frica si de ace, de stomatolog si moarte (probabil ca asta e setul de frici induse in copilarie, alaturi de frica de tigani si de frica de a fi lasat singur in mijlocul strazii, fara sa stii incotro s-o apuci ) ). Imi mai e frica si de situatiile pe care nu le pot controla, dar poate ca frustrare ar fi aici cuvantul potrivit.

Fact is, tuturor ne e frica de ceva. Chiar daca admitem sau nu, suntem cu totii suficient de imperfecti pentru genul asta de sentiment (sau rush of adrenaline e mai exact? ).

Bits and pieces

…sau colagele ruleaza :

Cine, ce si cum.

Ziua dinaintea lui maine

E ziua in care ar trebui sa nu mai citesti nimic dupa ora x, cu x aleator in intervalul [0, CW], dar aproape intotdeauna o faci, in speranta ca asta o sa faca diferenta (insert here rasete politehniste, in speta electroniste, retelististe, softwariste si telecomunicationiste).

Ziua in care ar trebui sa te odihnesti mai ceva ca inaintea unui maraton, in care ar trebui sa mananci putin (ca sa dormi bine) si in care ar trebui sa iesi la aer (ca sa mananci bine). Cu toate astea, de cele mai multe ori, ziua dinaintea lui maine ne prinde nepregatiti, cu ochii carpiti de somn, cu burtile chioraind si numai cu dorinta de a fi iesit la aer, fiindca timpul destinat acestei activitati e aproape inevatabil, destinat oricarei alta.

Cam asa sunt studentii la Politehnica: cand ar trebui sa se bucure de timp liber, rezolva taskuri, si cand il au, nu stiu ce sa faca cu el (vezi eu, asta vara, intr-una din cele mai mari depresii existente in istoria medicala, la terminarea examenelor din iulie, trezita neconstrans la maxim ora 9, foindu-ma prin casa cu plictiseli fantastice). Drama intelectualului insetat de absolut.

In minutele astea in care eu trag sistematic de timp, 10 ingeri isi primesc aripile, se nasc 2 pui de elefant si se face ora 10 in incercarea lamentabila de a sari peste recapitularea din ziua dinaintea lui maine.

Fiindca asa cum era de asteptat, maine e zi de examen.

Nu, nu e despre promisiuni de Anul Nou

Le urasc deeply iar finalul de an inseamna un nou inceput tot asa cum un sut in fund e un pas inainte.

Asa ca o sa vorbim despre filme. Le concert, Inglorious Basterds si Sherlock Holmes.

Le concert e filmul pe care trebuie neaparat sa-l vezi nu fiindca toata lumea zice ca e unul fantastic, ci fiindca chiar asa e. E de departe cel mai bun film pe care l-am vazut in ultima vreme, si e de departe cel pe care l-as recomanda mai departe. Macar pentru muzica, daca nu pentru franceza stricata si extrem de amuzanta, pentru momente delicioase si mai ales pentru Melanie Laurent. Si ca sa revenim la muzica, a fost exact ce-i lipsea actiunii pentru ca momentul marelui concert sa-ti dea fiori pe sira spinarii. Macar un pic. Si daca adaugam la asta faptul ca a fost absolut singura bucata de muzica clasica care nu mi-a dat impresia unei migrene iminente(n-am ascultat Mozart inca din uter si asta se vede), avem in fata 119 minute petrecute cu drag in fata primului film romanesc din ultima vreme care incearca sa vada lucrurile altfel.

Despre Inglorious nu mai spun nimic. Unele lucruri n-au nevoie de comentarii fiindca vorbesc de la sine si fiindca de data asta e un pic tardiv .(dar ca sa spun totusi ceva, am sa zic ca e poveste absolut minunata in care binele invinge in mod surprinzator si nesperat, iar raul iese din scena cu fruntea crestata si cu catuse la maini. Nimic nu poate fi mai pozitiv )

Cat despre Sherlock Holmes, e povestea usor voodoo a unui detectiv golan, maniaco-depresiv si bataus care nu poate fi, dupa acesta descriere, decat Robert Downey Jr. Predictibil. La fel de predictibil cum Jude Law nu putea sa fie decat un Watson sarmant(poate prea sarmant-”clipici-clipici”). (problema Downey vs Law planeaza asupra mea din vremuri aproape imemoriale, dar nimic pana acum n-a reusit sa ma scoata din aceasta dilema. Asa ca ii aleg pe amandoi ). Nu spun mai mult decat ca a fost un foarte bun film de sambata seara, mai bun ca unele, mai prost ca altele, si cu un Mark Strong caruia ii statea mai bine cu pletele din Stardust.

“Viitorul va apartine dispozitivelor controlate prin unde radio”. Si 3 politehnisti radeau pe infundate…

E decembrie

Si mie nu-mi place deloc luna asta. Daca tot suntem acolo, taiati de pe lista si noiembrie, ianuarie, februarie, martie sau oricare luna a calendarului in care exista probabilitate mai mare ca 50% sa ninga. Rectific, o probabilitate oricat de mica. De fapt, daca ma gandesc bine, nu cu zapada am ce am, cat mai degraba cu frigul, mocirla si vantul. E o combinatie care imi displace complet, si faptul ca in ultimele zile am avut parte si de asa ceva, nu m-a ajutat [ba deloc, as putea spune] sa nu mai fiu cranky.

Si nu, sarbatorile de iarna NU sunt un plus.

In aceasta calda si voioasa nota, am plecat la cautat cadouri – asta fiind un lucru care-mi place si care deobicei imi iese, asa ca am incercat sa contracarez efectele bosumflarilor de mai sus, cu ceva pozitiv. Si daca intratul intr-un magazin [cald] cu goodies diverse si shiny e un premiu destul de bun, unul si mai bun e sa dai de oameni draguti. Din aceasta categorie, nenea de la…[se va completa dupa inmanarea darului cu pricina], care desi era spre sfarsitul programului, si desi sunt sigura ca avusese partea lui de clienti nehotarati, a reusit sa fie surprinzator de amabil si dragut. As putea sa spun de departe cel mai dragut dintre cei cu care am interactionat in ultimul timp [bine, bine, e la egalitate cu tipul de azi care a reusit sa nu ma faca sa ma simt ultimul om de pe lume fiindca m-a piuit sistemul de alarma–cum probabil se considera ca ar trebui sa te simti, daca o patesti-eu ma gandeam doar cum o sa alerg pana la mansarda, s-o aduc pe casiera si cum o sa pierd yet another 15 min pe o chestie care nu era vina mea– ba chiar si-a cerut scuze ca restul anagajatilor n-au fost suficient de atenti ca eu sa nu patesc asta.Cum ziceam, normalitatea e surprinzatoare.

Thus, I’m a bit less cranky dar pana duminica nu garantez nimic.

That’s the way the cookie crumbles[or the mango bread, to be exact]

Nu ma omor dupa banane, si dupa o discutie recenta apropo de “the elegant way to eat a banana”, perspectiva unei banana bread atat de ravnita dupa delicioasa poza vazuta la Chef Mazi, nu-mi ridica azi decat o vaga curiozitate. Si cum Mos Nicolae are puteri paranormale, mi-a livrat in ghete o alternativa-surpriza: mango.

Recunosc ca ideea de a savura asa ceva in varianta “a mango a day keeps bad thoughts away” [adica crud si simplu] nu-mi suradea nicidecum – savoarea aia de “piersica cu gust de rasina” cum ii zice mama, e cateodata foarte greu de suportat, si azi a fost una din acele zile. Asa s-a nascut ideea de cauta o modalitate de prelucrare: dupa niste foodgawker, Mazi si alte inca cateva, am ramas la 2 finalisti: mango bread si mango flan. Daca cu prima ne-am lamurit, ce-a de-a doua este varianta fructato-aromata a clasicului creme brulee [ceea ce nu cred ca e rau deloc, proximul mango va fi bine investit ].

To say the least si ca sa n-o mai lungesc, a fost un yummy yumminess® pe de-a-ntregul

Curiozitatea a omorat pisica obosita

Procesul de decidere a deschiderii unui e-mail ar trebui sa fie:

1.Este de la o persoana pe care o cunosc? Da, treci la pasul urmator/Nu, dar suna a nume de om normal–>wake-up curiosity.

2.Subiectul mailului suna a ceva completat automat de un computer programat sa faca asta? Da, ar trebui sa fii atent la continut/Nu, wake-up curiosity.

Un nume de Om + un subiect diferit de “Buna!” sau  “Salut!” ar trebui sa fie un indiciu suficient de bun pentru a deschide scrisorica, a o citi, si eventual a-i vizualiza atasamentele/linkurile/etc.

Ar trebui. Asta in cazul in care nu sunteti eu, care eu s-a oprit la primul pas, a vazut o adresa vag [!!!] cunoscuta si s-a decis sa deschida linkul care se gasea in corpul altfel complet gol [!!!] al e-mailului. Mda, stiu. Partea buna e ca ..nu stiu care e partea buna, dar partea proasta e ca l-am deschis. Sper ca ati invatat o lectie buna din asta si data viitoare cand deschideti inbox-ul, treceti ATENT in revista numele, subiectul si alte informatii ajutatoare. Fiindca d-aia sunt puse acolo.

Bonus: pentru iubitorii de normalitate:  http://www.viruscomix.com/notfunnyagain.jpg  [ si nu, nu e linkul din mail-ul deschis de mine, oricat de exagerat de amuzant ar parea ]

In ultimul timp

Am dezvoltat o alergie interna fata de toate lucrurile care merg prost din cauza nepasarii. Mi-am descoperit instincte de supravietuire [adecvata, nu fortata- asa cum e cand toata lumea face ceva ce n-ar trebui sa faca, dar e mult prea energy-consuming sa-si miste fundurile catre obiceiuri mai bune], m-am surprins de propria-mi lene si am inceput cautarea de un ‘Claritine’ suficient de bun ca sa functioneze in astfel de momente. In plus fata de astea, am aflat ca Windows7 e offlimits pentru calculatorul meu pensionar si in urma cu noile tehnologii. Which kinda sucks, fiindca era singurul lucru care ma tinea in priza pentru o noua instalare de sistem de operare – proces anevoios, care, acum ca nu mai exista tentatia, va fi amanat ’till the end of time, cand calculatorul meu va ajunge la muzeul Windows Xp si nu va mai trebui sa ma gandesc la asta.

Pe scurt, 6/8 ore petrecute pe plantatie saptamana asta m-au mai imbatranit cu 5 ani, astfel ca joia dinaintea unei vineri binemeritate miroase al naibii de asemanator cu week-endul. Desi n-ar trebui. Daaarrr, dupa o tura de Afi Palace cacamaca, luat de 3 ori la parter, 2 ori la etaj + pierderile de traseu de rigoare dupa o trezire fulger la 06.30, 3 ore de curs ametitor de plictisitor si o alta lucrare la un alt curs, am ajuns sa-mi simt niste muschi care uitasem ca exista in dotare. Asa ca adaugam la faptul ca deja mi-e somn [si nu e decat 19.27], si faptul ca trebuie  sa adorm cu febra musculara [yes, I'm that fit].

N-o sa fim niciodata MIT

Fiindca scopul ultim al invatamatului nostru universitar nu e sa-ti dea aripi sa continui, ci sa te faca sa intelegi cat de tampit ai putut sa ajungi si cat de destepti sunt cei care iti predau. Fiindca numar pe degetele de la o mana oamenii care aveau ce cauta sa-si impartaseasca cunostintele altora, si am o lista intreaga de persoane care n-au inteles nimic din modulul de pedagogie[asta daca l-au facut]. Fiindca sunt profesori care dau note dupa semnul zodiacal si ascendenti, sau care nu accepta studenti in sala de curs daca au la mana ceasuri electronice[bad karma, cica!--daca-mi aratati unde anume se insinueaza aceasta karma intr-o facultatea profund tehnica, promise to drop the idea]. Fiindca in ditamai facultatea de electronica, sunt inca profesori care n-au nici o treaba cu tehnologia si dau zoom la jpg-uri mutand mai aproape/departe masa pe care sta proiectorul. Fiindca sunt atatia oameni care ar trebui sa dea 2 bani pe faptul ca au 100 de perechi de urechi, si se limiteaza la a te face “idiot” sau “incompetent”. Fiindca intr-o universitate in care sunt 5 studente/grupa[intr-un caz fericit] se gasesc asistenti care sa remarce “Te-ai descurcat destul de bine, pentru o fata”. Fiindca sunt indrumatori de licenta care-ti pot raspunde la intrebari invocand “Cauta si tu pe Google”. Fiindca sunt oameni care nu inteleg ca o propozitie are un inceput si un sfarsit si nu pot face nici macar efortul sa se concentreze sa-ti raspunda la ce ai intrebat.

Fiindca la noi personalul de curatenie isi ia cafeaua de dimineata+tigara aferenta in sala care se presupune a fi curatata pana la 7.45 cand sosesc studentii, si fiindca nici un angajat al vreunei institutii de stat[cu atat mai putin una cu pretentii de tipul U-N-I-V-E-R-S-I-T-A-T-E] n-ar trebui sa-si permita sa se adreseze studentilor cu “porcilor”.Fiindca anul trecut nici la sfarsitul lui noiembrie nu exista caldura in corpul principal, iar scrisul cu manusi era la ordinea zilei. Fiindca abia la inceputul lui octombrie s-a schimbat geamul spart de pe un nenorocit de hol pe care asa il stiu de cand am intrat in facultate. Fiindca inca exista scaune in niste sali de curs din care ies paie. Fiindca nimic nu se face daca nu exista un interes la mijloc.

D-aia n-o sa fim niciodata MIT, domnule profesor, fiindca suntem prea aroganti ca sa ne pese de orice altceva decat confortul propriu si personal. Incepand ierarhic de sus in jos.